Marele navigator s-a afirmat într-o perioadã agitatã, marcatã de rivalitatea între Franţa şi Anglia, aflate într-o adevãratã competiţie în Marea Sudului. De departe del mai eficient şi mai faimos explorator al vremii a fost navigatorul englez James Cook, care era considerat nu numai un cartograf excelent, dar era mânat şi de interes ştiinţific. În 1768, a fost trimis în Marea Sudului pe nava Endeavour (Strãduinţa), împreunã cu o suitã de oameni de ştiinţã, pentru a mãsura pe recent descoperita idilicã Insulã Tahiti, din Marea Sudului, pasajul planetei Venus prin faţa Soarelui, date care urmau sã serveascã la determinarea mai exactã a distanţei dintre Pãmânt şi Soare. Apoi, urma sã caute acel legendar continent sudic şi sã viziteze o parte a litoralurilor descoperite de alţi navigatori, pentru a le explora.
Cook s-a împrietenit repede cu locuitorii din Tahiti. Când a apornit mai departe, era însoţit de preotul Tupaia, de pe insulã, în calitate de traducãtor şi timonier, el a desenat pentru Cook, din memorie, o hartã cu 70 de insule. Totuşi, deşi Cook a cãlãtorit vreme de şase sãptãmâni în direcţia sudicã, nu a întâlnit pãmânt, în direcţia respectivã, evident, Terra australis nu exista. Atunci s-a îndreptat spre vest, spre Noua Zelandã a olandezului Tasman, a mãsurat în amãnunt insula nordicã şi cea sudicã, şi a ajuns în fine pe ţãrmul estic al Australiei, în apropierea unui golf mare, numit de el, graţie bogãţiei de plante, Botany Bay. Englezul a întemeiat aici la scurt timp o colonie penitenciarã, pe locul unde astãzi se aflã oraşul Sydney. Cook a urmat ţãrmul de nord, dar la scurt timp a ajuns la Strâmtoarea Torres dintre Australia şi Noua Guinee, presãratã cu recifi, iar Endeavour a trebuit sã se retragã manevrând cu grijã. În cele din urmã s-a izbit de un recif şi a fost reparatã cu multe dificultãţi. Cu toate acestea, Cook şi-a continuat drumul de-a lungul coastei, pânã la Cape York. Dar corabia trebuia reparatã temeinic, prin urmare s-a îndreptat spre portul olandez Batavia (astãzi Djakarta). Aici s-a abãtut nefericirea asupra lor. Dacã pânã atunci nu pierduse nici mãcar un membru al echipajului, graţie prudenţei lui Cook, 18 oameni au murit aici de dizenterie, o boalã a intestinelor aproape incurabilã pe atunci, provocatã de bacterii.
Printre victime s-au numãrat o parte din învãţaţi şi tahitianul Tupaia. Cu toate acestea, cãlãtoria lui Endeavour a fost consideratã la întoarcerea în Anglia un mare succes.
Amiralitatea britanicã a fost impresionatã nu în ultimul rând de faptul cã niciun om de-al lui Cook nu pierise din cauza scorbutului, aceastã boalã fiind la vremea respectivã calamitatea cãlãtoriilor lungi pe mare (mâinile şi picioarele se umflau, gingiile începeau sã sângereze, în cele din urmã dinţii cãdeau). A fost nevoie de multã vreme pânã ce medicii au descoperit cauza, lipsa legumelor proaspete, mai exact de vitamina C. De aceea, Cook a luat la bord cantitãţi mari de varzã acrã şi ceapã şi, ori de câte ori era posibil, carne proaspãtã şi fructe, veghind ca oamenii sãi sã le mãnânce cu regularitate. Pe atunci, hrana în cãlãtoriile lungi consta mai ales din pesmeţi marinãreşti, carne sãratã şi fasole fiartã. Apa era pãstratã în butoaie de lemn şi trebuia raţionalizatã tot timpul, chiar şi la tropice. Dupã câteva sãptãmâni, apa se transforma într-o zeamã verzuie şi mirosea urât, iar în pâine şi în carne apãreau viermi. Conservele şi hrana congelatã nu erau cunoscute pe atunci, de aceea cu prilejul debarcãrilor se fãcea aprovizionarea cu fructe, legume şi apã proaspãtã.
La doar un an dupã prima cãlãtorie, Cook a pornit din nou la drum, de aceastã datã cu perechea de corãbii Resolution (Hotãrârea) şi Adventure (Aventura), deoarece nu se lãmuriserã cu continentul sudic. Au fãcut ocolul Pãmântului cât mai la sud cu putinţã, rãmânând mereu în apropierea banchizei polare, dar cãutãrile au fost zadarnice: chiar nu exista un continent sudic locuit.
Astfel au descris nenumãrate volte în Pacificul de Sud şi au vizitat o mulţime de insule. James Cook a remarcat însã cã locuitorii şi limba acestora se asemãnau, prin urmare trebuie sã fi fost toţi polinezieni cu origine comunã.
În 1775 expediţia s-a întors în Anglia, iar Cook a fost în sfârşit ridicat la rangul de cãpitan, pentru serviciile aduse. Intenţiona sã se retragã, dar amiralitatea l-a trimis într-o nouã cãlãtorie: tebuia explorat un eventual pasaj între Pacificul de Nord şi Atlantic. Mai întâi a vizitat din nou câteva arhipelaguri din sudul oceanului, apoi s-a îndreptat spre nord şi a descoperit, în 1778, Insulele Sandwich, astãzi Hawaii. Vreme de câteva luni a cãutat zadarnic un pasaj de-a lungul coastei nordice a Americii pânã sus, în Alaska, apoi s-a întors în Insulele Sandwich. Iar aici destinul l-a ajuns din urmã. Într-o altercaţie cu bãştinaşii a fost asasinat (1779), întâmplare cu totul regretabilã, deoarece Cook, spre deosebire de majoritatea exploratorilor, arãta multã înţelegere şi apreciere faţã de obiceiurile stranii, judecând dupã norme europene, ale locuitorilor din insulele sudului, respectând şi toate datinile lor religioase.
Realizãrile lui Cook nu au egal pânã în zilele noastre, iar Marea Sudului, necunoscutã pânã la el, a fost aproape total exploratã în cele trei cãlãtorii ale sale. Urmaşilor sãi nu le-a mai rãmas decât sã completeze amãnuntele.
