* Chiar în ziua când ARD şi-a lansat, într-o manierã… elitistã, la Opera Românã din Bucureşti, candidaţii pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie, Traian Bãsescu a ieşit pe Facebook cu un comunicat, preluat instantaneu de toate televiziunile de ştiri, prin care ne anunţa cã… existã şi cã, dupã o perioadã de tãcere, pare-se autoimpusã, va reîncepe sã… vorbeascã despre problemele ţãrii sale. Anunţul cu pricina, nu ştiu de ce, suna a ameninţare, avea, cum sã zic, o vibraţie lãpuşneanã. Poate am fost eu sub impresia nefavorabilã produsã de reîntoarcerea marelui vorbete hãhãitor, poate vremea sau actuala starea de convalescenţã în care mã gãsesc sã fie de vinã, cine ştie, dar asta simt. Mai exact, simt în aer, cât se poate de concret, un zvon de furtunã. Semn cã bãiatul ãsta îmbãtrânit în rele cautã un pretext cât mai credibil cu putinţã pentru a se implica în campania electoralã. Deocamdatã, el cautã doar o ocazie potrivitã pentru a lansa douã-trei teme de aşa-zisã dezbatere publicã, din care dumnealui sã poatã ieşi mãcar cu un relativ profil de salvator al naţiei. Ce nu înţeleg el şi pedeliştii lui este faptul cã vremurile lor de glorie au apus şi cã legãtura ce-i unea altãdatã este, azi, doar o antecamerã a dezastrului. Bãsescu atârnã ca o piatrã de moarã de gâtul PDL, iar singura şansã a acestui partid de a mai însemna ceva în politica româneascã este aceea de a se delimita total şi definitiv de acest geniu al rãului, a cãrui unicã „performanţã” este aceea de a fi împãmântenit, pare-se definitiv, sãmânţa discordiei în fibra de destin a acestui blând şi generos popor.
* Dar asta chiar nu e problema noastrã imediatã. Poate, cine ştie, este, dar într-un sens mai general şi mai îndepãrtat. Pedeliştii nu sunt, deocamdatã, în stare sã se dezlipeascã de Bãsescu, de parcã ar fi subjugaţi de o ciudatã hipnozã. Când se vor trezi – dacã se vor trezi! – de sub aceastã vrajã, va fi, probabil, prea târziu. Chiar şi pentru oamenii cu adevãrat competenţi şi valoroşi ai acestui partid, a cãror voce nu s-a auzit niciodatã suficient de tare pentru a fi luatã în seamã. Vãd cu surprindere cã ei ţopãie de fericire ori de câte ori se mai anunţã trimiterea în judecatã a câte unui pârlit de şef de secţie de votare pentru vina de a fi patronat niscaiva fraude la Referendumul din 29 iulie. Putem înţelege şi aceastã bucurie a lor. Dar, cinstit vorbind, câte voturi sã fi fost în neregulã ca sã se poatã spune cã rezultatele de la Referendum nu reflectã o stare de spirit la nivelul societãţii cât se poate de realã? O sutã de mii? Cinci sute de mii? Un milion? Tot ar rãmâne un numãr de şase milioane şi jumãtate de voturi favorabile demiterii acestui toxic preşedinte.
* Ar mai fi o problemã: cine ar mai putea sã constate fraudele de la atâtea şi atâtea recente scrutinuri? Pentru cã, uite, ies la ivealã dovezi privind fraudele neruşinate de la prezidenţialele din 2009 (cele de la Ambasada României de la Paris – foto), când Mircea Geoanã (pe care nu-l iubesc chiar deloc!) a fost privat de o victorie legitimã. Ca sã nu mai vorbesc de faptul cã tot mai mulţi oameni, extrem de bine documentaţi, susţin cã, în 2004, victoria a fost, de fapt, a lui Adrian Nãstase, dar cã ea ar fi fost tranşatã „la masa verde”, sub arbitraj american, amãnuntele acestui arbitraj fiind cunoscute doar de câţiva actanţi: Traian Bãsescu (care nu are niciun interes sã le facã publice), Adrian Nãstase (aflat în puşcãrie, din pricinã de Bãsescu, dar fãrã sã aibã vreo vinã), Ion Iliescu (tras pe linie moartã de propriul partid) şi ambasadorul american Crough (sau cam aşa ceva), un securake tras la depou dupã încheierea misiunii sale „democratizante” în registru portocaliu din câteva ţãri est-europene.
* Şi încã un lucru: LIBERTATE PENTRU ADRIAN NÃSTASE!
