CULTUL MIORIŢA – de Viorel Mirea
Viorel Mirea, poate cel mai profund şi mai valoros dintre poeţii pe care-i are azi Mehedinţiul, abordeazã, prin lucrarea de faţã, genul eseistic de larg excurs analitic. Nu este un teritoriu care sã-i fie strãin acestui autor complex şi mereu surprinzãtor. Mereu incitantã este, însã, tema încercãrii sale – semnificaţia mitului pastoral, unul din miturile esenţiale ale literaturii române, sintetizat în textul baladei „Mioriţa”, stabilit de Vasile Alecsandri – mai ales în condiţiile climatului spiritual postdecembrist, când, sub ipocritul pretext al revizuirilor, au fost luate în rãspãr mai toate adevãratele valori ale literaturii române, laolaltã cu miturile pe care se fundamenteazã ideea noastrã de specificitate. Bãnuiesc, în eseul lui Viorel Mirea, Cultul Mioriţa( Editura Tracus Arte), un punct de plecare polemic faţã de toţi apologeţii revizuirilor fãrã frontiere, apãruţi, la dimensiuni inflaţioniste , în spaţiul cultural românesc postdecembrist, conform cãrora Mioriţa ar surprinde nu modul profund spiritualizat al poporului român de a înţelege destinul sãu sub aştri, cum ar fi zis G.Cãlinescu, ci o pretinsã predispoziţie a acestuia cãtre pasivitate, cãtre resemnare în faţa unei soarte potrivinice şi aşa mai departe. Aminteam de G.Cãlinescu. În capitolul final al Istoriei literaturii române de la origini pânã în prezent , Specificul naţional ,acesta scria: „ Popoarele strãvechi se caracterizeazã prin civilizaţie pastoralã, prin retragerea la munte, de unde pot privi şi ocoli invaziile, printr-o faţã brãzdatã de vânturile alpine, de experienţa milenarã, printr-un ochi pãtrunzãtor şi neclintit de vultur, prin muţenie.(…)Regresiunea la sat e o trãsãturã a raselor vechi. (…) Noi nu suntem primitivi, ci bãtrâni.”. Structura meticulos analiticã a eseului, prin care Viorel Mirea ambiţioneazã a epuiza semnificaţiile fiecãrui cuvânt, ale fiecãrei sintagme (imagini) poetice din baladã, pare sã se constituie într-o argumentaţie originalã, ultraaplicatã la text, a „teoremei” cãlinesciene. Autorul nu are prejudecãţi, nu se cramponeazã de metode, folosindu-le pe toate, într-o aparentã devãlmãşie, preocupat fiind doar de ţinta nobilã a demersului sãu – aceea de a reabilita în ochii contemporanilor unul din miturile fundamentale ale românilor, venind din substratul lor tracic de popor sedentar, de pãstori şi agricultori, mit compromis cu bunã ştiinţã şi cu profundã reavoinţã de o parte a autointitulatei elite intelectuale româneşti. El încearcã – şi reuşeşte – ca, printr-o suitã complexã şi spectaculoasã de raportãri ale textului baladei (la istoria strãveche, la procesul de etnogenezã al românilor, la textele sacre, la tradiţiile, obiceiurile şi ritualurile autohtone, la alte zone ale folclorului literar – cu deosebire, la basme -, la domeniul lexicului şi la cel al prozodiei etc.), sã demonstreze cã, pe textul Mioriţei , se întemeiazã filosofia de viaţã a acestui popor vechi şi stabil, printre puţinele care se pot lãuda, argumentat, cu vocaţia lor europeanã. Acelaşi G. Cãlinescu sublinia cã „rasa noastrã a cãpãtat prin marea ei vârstã, ca una ce a vãzut mãrirea şi decadenţa împãrãţiilor (Celţi, Romani, Barbari, Turci, Imperiali) o filosofie de sus (ce e val, ca valul trece)”, observând totodatã cã ea, aceastã filosofie, „e unitã cu un simţ politic miraculos” ce a fãcut ca instinctul nostru sã „lucreze” „totdeauna sigur”, astfel încât „numai noi am scãpat de penetraţia otomanã administrativã, pãstrându-ne independenţa.”. Alte idei, formulate, între alţii, de Lucian Blaga (Spaţiul mioritic) şi pe care Viorel Mirea le asimileazã în maniera sa atât de personalã, merg în aceeaşi direcţie, demonstrând cã miezul acestei filosofii de viaţã este unul funciarmente optimist, fãrã tangenţe cu resemnarea, abandonul sau atitudinea defetistã, bazat pe cultul dragostei. Lectura acestei cãrţi incitante şi reconfortante, pe care aş asemãna-o ca structurã cu Estetica basmului de G. Cãlinescu, oferã cititorului, pe lângã spectacolul de idei şi pe cel al unei scriituri excepţionale, în care se poate recunoaşte cu uşurinţã stilul nonconformistului, dar atât de profundului şi originalului poet Viorel Mirea
Cartea de poezie
VALEA BUNÃ – de Alex Drãghici
Absent, o perioadã, din viaţa literarã severineanã, Alex (Alexandru) Drãghici revine în actualitate cu o reconfortantã plachetã de versuri, Valea Bunã (Editura Prier, 2012). Pe autor îl cunosc de prin anii 70-80, când, foarte tineri fiind, frecventam cenaclurile severinene cu un soi de frenezie împãnatã cu inflamãri de orgolii, pe care, astãzi, am pierdut-o. Eu, în mod sigur, Alex Drãghici, în schimb, s-a lãsat prins, dupã câte se poate observa şi din acest volum, purtând drept titlu numele localitãţii sale natale, de nostalgia originilor, de dorul puritãţii primordiale: „De primãvara îmi va fi strãinã/ mi-aş aminti un sat înmugurit/ cã Dumnezeu mi-a dãruit grãdinã/ o Vale Bunã şi un deal cu schit.”. Nu avem, totuşi, de-a face, cum ar putea sã parã, cu versuri ocazionale, cu adresã ori ceremonioase, pentru cã, dacã memoria nu îmi joacã feste, tema legãturii consubstanţiale cu pãmântul natal, abordatã în cadenţe aproape psalmice, a fost dintotdeauna o dominantã a poeziei lui Alex Drãghici. O detectase, cu ani în urmã, şi criticul Alexandru Condeescu, atunci când vorbea despre „nostalgia bucolicã” a autorului „dupã îndepãrtata lume a copilãriei”: „Mã ia de mânã iarba spre pãrinţi/ verde-i cãrarea iederând târzia/ lângã bisericã îi vãd cuminţi/ robi întru Domnul, Gheorghe şi Maria./ Mã ia de mânã iarba înapoi/ mai ne-agãţãm, mai coborâm/ şi-i vãd îmbãtrânind pe amândoi/ lângã icoane-n schitul de salcâm.”. Un suflu arghezian, filtrat prin blânda solemnitate imnicã a lui Ioan Alexandru, se degajã din mai toate piesele acestui volum, ca o revãrsare de aer proaspãt, tãmãduitor, peste coşmarul atâtor încercãri existenţiale: „Cu tãmâioarele Bunei Vestiri/mã rog la Tine sã îndrãznesc/ încununându-mi palmele subţiri/când zorii se uitã spre vãlul ceresc/ Petrec înspre Tine cu pitã şi vin/ Cel mergãtor pe valuri spre larg/primind furtuna şi cerul senin/ cu Sfânta Treime în loc de catarg.”. Uneori, acest univers poetic , extrem de bine şi de fidel conturat, este traversat de câte un „semiton” bacovian („dricul iernii”, „bodegi cu pian şi femei de sulfinã”, „cazãrmi de frig”, „ceasornicul pãrãsit din curtea liceului”, „duminicã cenuşie-n cazarmã” etc.), ceea ce, departe de a-i sparge unitatea, îl personalizeazã. Valea Bunã – un semn de destin pentru remarcabilul şi extrem de delicatul poet care a fost şi este Alex Drãghici.
Eugen Mãicãneanu
