1. Copy-paste, ca sistem de stat
Cu întrebarea aceasta, mai mult sau mai puţin retoricã, ne-a întâmpinat una dintre vedete unui post central de televiziune, mai alatãieri, într-o emisiune de analizã politicã! Da, întrebarea suna chiar aşa, cine mai conduce România, astãzi? Formularea întrebãrii, atât de exact titlului serialului nostru, ne-a fãcut sã ciulim urechile! Oare, realizatoarea citise ziarul nostru, iar serialul o captase fundamental ideatic şi profesional? Oare, urma sã şi citeze sursa sintagmei folosite ca şi motto-u al analizei ce urma s-o desfãşoare, alãturi de invitaţi remarcabili, politicieni şi economişti, comentatori politici şi jurnalişti? Am aşteptat în zadar, nu a fost citat nici ziarul, nici serialul nostru. Şi ne-am zis: Precis, este o coincidenţã! Dar una a naibii de coincidantã – sic! – şi, la fel, de isteaţã, pentru cã, nu-i aşa, pe posturile centrale TV nu se difuzeazã decât emisiuni isteţe, realizate de profesionişti, care, conform deontologiei, nu ar copia nicio idee din presa localã, ferit-a sfântul! Prin urmare, am fost fericiţi: Şi ei, cei din teveurile centrale, ating, uneori, nivelul nostru de IQ provincial! Iar cât priveşte întrebarea din titlu, rãmâne aceeaşi, teleaştii de capitalã neavând decât s-o foloseascã şi cu alte ocazii, cã aşa-i în presa de tupeu, poţi lua de oriunde, important este sã semnezi cu numele tãu (excepţie, coincidenţele, am zis)! Obiceiul este unul învederat la nivelul societãţii contemporane: elevii descarcã referate de pe “motoarele de cãutare”, pe carea apoi, le semnezã, şi trec clasa, politicienii, unii, prin aceeaşi metodã copy-paste, devin doctori în diferite ştiinţe, iar şefii de deconcentrate imitã apucãturile şefilor de la centru, şi furã şi ei, în draci, tot ce se poate fura, cã aşa-i în şefie, furã şeful, furã şi subalternul. Trãim într-o societate a furtului intelectual şi material, ceva ce n-a vãzut Parisul! Şi cine, sã se sesizeze? Justiţia? Aş, şi ea are absolvenţi care au copiat pe la examene de licenţã sau admitere în barouri, ori justiţiabili ce au apelat la pile, cã aşa-i sistemul, n-ai pilã, mori cu ştiinţa de carte în braţe, ca fraierul! Tot acolo, în justiţia cea oarbã de nu mai vede nici cu ochii minţii, la vârful cel mai din vârf, se lucreazã dupã cum mişcã din deget şeful statului, şi se face tãcere, şi se uitã dosarele, cu anii şi secolele, prin sertare, ori se tãrãgãneazã, în cel mai bun caz, pronunţarea sentinţelor, de îmbãtrâneşti pe holurile tribunalelor…
S-a inventat o nouã ocupaţie în România lui Traian Bãsescu: copipasteratul. Copiezi de oriunde şi semnezi cu numele tãu, fãrã sã precizezi sursa de inspiraţie, autorul iniţial al ideii, al conceptului, al propoziţiei ce ţi-a inspirat o lucrare! Asta-i, frate, bani sã iese, ori examenul sã fie promovat, cã toţi fac la fel, de-aia şi tac toţi! Toţi sunt… mânjiţi de câte un astfel de fals, ori aproape toţi, ca sã nu fim chiar exclusivişti, extremişti, mai ştii, dupã mintea unora! Şi, tot aşa, din copy-paste în copy-paste, ne vom trezi cu o Românie trasã la xerox, şi cu un original al ei, pe care nu-l vom (mai) recunoaşte, şi-l vom huli ca pe orice… fals! Şi, din victorie de tipul acesta în victorie asemãnãtoare, vom avea şi un suflet copiat, cu totul, cã globalizarea a început de mult sã muşte din originalul moştenit din pãrinţi şi pãrinţi ai pãrinţilor. Va fi, din pãcate, pentru unii, un suflet plin de… forme goale, îmbibat de emulgatori, hormoni de creştere, demagogie şi curvãsãrie politicã, sec şi searbãd, dar, din fericire, pentru alţii, un suflet perfect datoritã asemãnãrii cu… originalul! Care original? Acela care a început sã nu mai fie, de vom ajunge sã vorbim de prima copie “perfectã” ca despre original.
Perversitatea şi abandonarea oricãrui sistem de valori, în primul rând, morale, ne vor aduce la starea de înstrãinare, de alienare nu doar psihicã ci şi ca naţie şi ca fiinţe umane…
2. Pãmântul, cea mai grasã afacere a momentului
A venit toamna şi se face bilanţul recoltelor de pe ogoare, câmpuri, vii şi livezi… Care câmpuri, care livezi, care vii, veţi întreba. Aşa-i, aveţi dreptate, România nu mai are recolte la nivel naţional, de multã vreme. Pãmântul ţãrii este mai mult pârloagã, iar ceea ce se cultivã reprezintã suprafeţe de consum personal, agriculturã de subzistenţã, nesemnificativã în balanţa naţionalã decât strict statistic. Marile suprafeţe sunt abandonate cu bunã ştiinţã, prin politicile aservite, spre a deveni pradã ieftinã vânãtorilor de terenuri. Statul român a pierdut bãtãlia cu agricultura pe termen lung. Europa Unitã a pus orice iniţiativã româneascã în domeniul agricol sau zootehnic, viticol sau forestier, legumicol sau fractifer pe butuci. “Legea comisionului” a pus la pãmânt iniţiativele ce au încercat, timid, sã se infiripe între pereţii Palatului Vistioria, încã din anii ’90. Aşa se face cã, astãzi, miniştrii agriculturii fac mai mult figuraţie în domeniul repectiv, neavând decât a se conforma prerogativelor UE. În 12 martie a.c. site-ul adevãrul.ro vorbea despre aceastã situaţie dezastruoasã, în articolul “Nu putem opri nãvala strãinilor la terenuri”, preluând o declaraţie a ministrului de resort de la acea vreme, Stelian Fuia. “Şansele României de a împiedica nerezidenţii sã cumpere pãmânturi din 2014 sunt practic zero, aceasta fiind o condiţie a aderãrii la UE”, declara pe atunci ministeriabilul. Iar, mai departe, în articol, se contura starea umilitoare la care a ajuns „grânarul Europei”, România interbelicã, recte. Citãm: “În momentul de faţã, deşi nu au dreptul de a cumpãra terenuri agricole în România, strãinii deţin 700.000 de hectare, prin intermediul unor firme înregistrate aici. De la 1 ianuarie 2014, nerezidenţii nu vor mai fi nevoiţi sã apeleze la astfel de artificii şi vor putea sã cumpere direct terenuri. Liberalizarea pieţei funciare de la acea datã este una dintre condiţiile stipulate în Tratatul de aderare a României la UE”. Se mai poate face ceva, se poate întreba orice om sãnãtos la cap din aceastã ţarã. Aş, zicea domnul Fuia, “şansele de a bloca vânzarea terenurilor cãtre strãini dupã 2013 sunt aproape de zero”. Cu alte cuvinte, ţara a fost amanetatã sadea, nimic şi nimeni nu mai poate întorce lucrurile fixate în Tratatul de aderare, cã se spune în articol, niciun alt stat care a încercat sã modifice ceva la acest Tratat, nu a reuşit absolut nimic. Mãi, sã fie, Tratatul de aderare e mai tare ca Biblia, care, oricum, a mai suferit ceva adaosuri şi rectificãri de-a lungul vremilor, dar, iatã, acest document e mai tare şi decât Main kampf, şi cuvântãrile lui Marx, Lenin şi Stalin, la un loc!
Prin urmare, adio, România, adio, scump pãmânt al ţãrii mele, stropit cu lacrimile şi sângele Muşatinilor şi al Basarabilor, al descãlecãtorilor de ţarã, din Maramureş, din Apuseni, din Bãniile oltene şi Târgoviştele seculare! Adio, şi bun venit economiei de piaţã, atotplãtitoare şi atotprofitoare, de-a lungul şi de-a latul, de la Nistru pân’ la Tisa, şi de pe Mureş şi Târnave pânã la Marea cea mare! Traiascã unitatea bancarã, de conturi în Belize şi Liberia, tranzacţii bursiere, plãţi cash, interese transnaţionale şi structuri parastatale! Acesta este viitorul scumpei noastre tãrişoare, viitor ce stã, primenitor, sub sloganul “Lumii, cât mai mulţi sãraci!”
3. Jaful naţional, cu acordul BNR!
Cum s-a ajuns aici, se ştie, dincolo de ironiile noastre inofensive? Prin îndatorare, prin încurajarea creditãrilor bancare cãtre o populaţie orbitã de o stare materialã ce pãrea a se înjgheba cu ajutorul împrumuturilor. Sistemul bancar internaţional, cu acordul guvernanţilor români, a bãgat în datorii jumãtare din populaţia ţãrii, ocupantã a unui loc de muncã sau beneficiara unui venit sub formã de pensie. Acum, sistemul bancar şi-a dat arama pe faţã: scopul sãu nu a fost decât sã creeze o pãturã socialã, foarte numeroasã, datoare vândutã lui. Munca acestor creditaţi se transformã în sclavaj de tip modern, toatã viaţa aceşti oameni trebuind sã munceascã doar pentru a plãti… dobânzile şi penalitãţurile de întârziere, nemaivorbind de suma reprezentând creditul!
În articolul “Afarã cu bãncile din ţarã!”, Maria-Diana Popescu, în aceeaşi revistã Agero, ce apare la Stuttgart, pune degetul pe ranã: “Guvernul, Parlamentul şi guvernatorul B.N.R. se prefac a nu înţelege cã noi suntem cei care achitãm opera jafului naţional comis de ei, inclusiv împrumuturile F.M.I.. În loc sã-i protejeze pe români de abuzurile bãncilor, au mare grijã sã ajungã în incapacitate de platã şi sã-i execute silit. Asta este strategia lor, iar ceea ce se li se întîmplã, acum, românilor este de toatã jena. În cei patru ani de crizã, n-a existat nicio iniţiativã de protejare a cetãţeanului faţã de hienele bancare, faţã de cãmãtarii care au cumpãrat creditele restanţierilor. Românii sunt storşi pe orice cale de tot felul de taxe şi comisioane, iar B.N.R şi A.N.P.C. (Agenţia Naţionalã pentru Protecţia Consumatorilor – n. red.) favorizeazã cele 40 de bãnci prezente în România, care au fãcut şi fac profituri uriaşe pe spinarea clienţilor, pe care i-a atras cu publicitate agresivã şi înşelãtoare. Tot mai mulţi români disperaţi ne scriu în redacţie, acuzând sistemul bancar, asemuindu-l cu unul mafiot, cãruia i s-a facilitat un cadru legal. Dar, „cine dracu’ vã credeţi voi?” a întrebat Nigel Farage în plenul Parlamentului European, adresându-se conducerii Uniunii Europene. Chiar aşa, cine se cred bancherii, recuperatorii şi guvernatorul? Pentru cei care nu ştiu sau nu-şi mai aduc aminte, prin anii ‘94-’96, bãncile practicau dobânzi şi de 270% la credite, dar despre acest lucru guvernatorul refuzã sã vorbeascã. Cu ce bani şi-au fãcut, nu sedii, ci palate, bãncile în toatã ţara? Cu dobânzi ilegale, comisioane şi clauze abuzive, scrise cu litere aproape invizibile în contractele încheiate cu bieţii români. Guvernatorul tace şi emite reguli pentru bãncile strãine, cu împuternicire sã facã orice fel de mãgãrie doresc la noi acasã.”
4. Şi datori, şi şomeri, şi jefuiţi în continuare…
Jefuirea sistematicã a românului mediu, amãgit de strãlucirile unui sistem politic democratic, a luat împrumuturi nepunându-şi prea multe întrebãri cu privire la returnarea sumelor luate credit. De altfel, sistemul perfid de creditare a mizat pe lipsa unei educaţii financiare a pãturilor largi populare, supuse, astfel, exterminãrii bãneşti. Aceasta, vorbind strict tehnic, este şi condiţia de bazã a… reuşitei unui astfel de diabolic plan financiar, de înavuţire fãrã scrupule, fãrã mamã, fãrã tatã… Lipsei de educaţie finaciarã, i s-a adãugat şi lipsa unei deprinderi de a înţelege dinamica economiei de piaţã, mişcãrile permanente şi fluctuante, devastatoare pentru o familie care trãieşte doar din salariul unuia sau a doi membri ai sãi. Şomajul, care bãtea la uşa noii democraţii româneşti a anilor nouãzeci, cu prelungire spre începutul anilor douã mii, a fãcut ravagiile pe care le ştim, astãzi, el punându-i în imposibilitatea rambursãrii creditelor, datoriile crescând exponenţial prin sistemul de comisoane, la vedere sau ascunse, ale contractelor de credit. Lumea occidentalã, friptã cu astfel de escrocherii cu faţã umanã, ca sã parafrazãm un personaj celebru, politician emanat de ceea ce am numit Revoluţia din Decembrie 1989, şi-a luat mãsuri de prevedere, comisonarea unor credite fãcându-se ceva mai temperat, mai… civilizat. Noi am luat leapşa, cu concursul BNR şi al întregii structuri bancare româneşti, penetratã de interesele strãinãtãţii, hrãpãreţe şi mereu puse pe apucat, pe jefuit… cu acte-n regulã, domnilor şi doamnelor! Iatã ce se mai afirmã în articolul citat mai devreme, într-un alt pasaj: <<Bãncile din ţãrile civilizate practicã dobânzi de câteva procente, iar comisioanele sunt aproape simbolice. La noi, hoţia bãncilor din buzunarul cetãţeanului este susţinutã tacit, de cine credeţi? De B.N.R. Furtul este o infracţiune penalã şi mi se pare normal şi legal ca cel care guverneazã banii furaţi de la români sã fie luat la întrebãri, anchetat şi obligat sã înapoieze pînã la ultimul cent banii poporului. Ţara noastrã a avut parte din ’90 încoace de un singur bãiat versat la casa de bani, care s-a jucat cu visteria ţãrii şi cu bruma de bani a românilor. Cele 40 de bãnci – nişte rechini prãdãtori – prezente în România, au avut mânã liberã de la guvernator şi au momit oamenii cu tot felul de oferte gen „credit doar cu buletinul”, mergând pe ideea sã-l îndatoreze pe românul necãjit, ca sã aibã de unde culege pe termen lung. Conform declaraţiei sale de avere, zestrea sa este modestã, pentru cã valuta e la purtãtor. În plus, nu a precizat bãncile la care şi-a depus mãrunţişul. În mod sigur, bãncile alea nu vor da faliment. Ce poate fi mai moral decât sã manevrezi cum vrei visteria, sã râzi în nas poporului şi sã fii apreciat şi decorat pentru asta? Un „lup paznic” la stânã! Este voinţa puterilor mondiale, cã el, doar voia lor o face. Ar cam fi vremea sã facã de pazã la butucii de viţã de vie de pe moşie, decât sã tragã sforile valutelor, funcţie de împrejurãri. Mãgãrii, nu?>>
5. Cel mai iubit dintre “jefuitori”
Curat, mãgãrii, coanã Diana-Maria Popescu! Şi pentru cã le zici bine, stimabilã surioarã într-ale jurnalisticii, cu voia dumitale, vom mai cita din articolul aista, dar data viitoare! Numai de ar auzii cineva, şi ar face ceva, sã mai scãpãm de urgia asta! Ori ieşim în stradã, iarãşi, cã vin alegerile, şi iar au nevoie de votul nostru mai marii şi mai micii zilei, cu gândul la osul puterii!
Şi unde mai pui, soro, Mãrie din Stuttgart, cã, onor, guvernatorul BNR, stimabilul mason Mugur Isãrescu, este primul într-un top al încrederii românilor cu drept de vot, publicat sãptãmâna trecutã?!
Ei, ce ziceţi de asta, fraţi români, e vreo fãcãturã de sondaj, ori ne mai pãcãlesc odatã “bãieţii deştepţi” din sistemul bancar, şi toţi ceilalţi “deştepţi” ai economiei şi politicii (inter)naţionale?
Ori, şi una, şi alta, iar noi vom plãti în continuare, cã de-aia suntem popor, sã plãtim? Cum îi?
