* A venit şi ziua cea mare, ziua minunatã, ziua mult doritã a redeschiderii teraselor! Nebunie mare, popor hãmesit de libertate şi de crãpelniţã, preşedinte de ţarã transformat, vorba unui ziarist celebru, în şef de salã, încãierãri stradale, cronometre afişate pe tot felul de ecrane, prin care sã se marcheze, la secundã, cât timp a mai ramas pânã la…”ora Haş”, în sfârşit, tot tacâmul obişnuit al unei zile cu inaugurãri, cu starturi, cu lume multã şi popor tembelizat la maximum.
* În toatã aceastã tensiune colectivã a aşteptãrii, noi, mai curioşi din fire despre tot felul de detalii ale istoricului moment, despre tot ce ne aşteaptã, de fapt, de acum încolo, am aflat, graţie televiziunilor de ştiri şi tocşoielilor gazduite acolo, cã nu va fi chiar atât de simplu, de la îndemânã, ca pânã la declanşarea pandemiei, sã mergem, într-o companie doritã, la o terasã. Lãsãm la o parte, deocamdatã, chestiunile legate de metricã, de – of, Doamne! – „distanţare socialã” şi alte penibilitãţi de care ar râde şi curcile şi ne oprim la obligativitatea de a prezenta ospãtarilor datele personale, ale noastre şi ale invitaţilor noştri, adrese, numere de telefon etc. Ce relevanţã au aceste lucruri pentru personalul de servire de la terase, care trebuie sã ţinã evidenţa clienţilor în nişte registre speciale? Nimic altceva decât dorinţa unora de a întãri bazele statului poliţienesc în România. Nu vreau sã intru în culisele suspecte ale elaborãrii acestor acte normative, pentru cã deja senzaţia enervantã de absurd sau, dacã vreţi, de roman orwellian ar creşte exponenţial şi chiar nu de aşa ceva am (şi avem) nevoie acum. Acum avem nevoie de o analizã rece, lucidã, a modului în care societatea româneascã a fost guvernatã în ultimele luni izolaţioniste. Nişte luni în care în actul guvernãrii şi-au fãcut loc o serie de practici nocive prin care s-a permis încãlcarea unora dintre drepturile fundamentale ale omului. Bãieţii care au condus, practic, ţara în aceste luni se obişnuiserã sã-şi închipuie cã vor combate virisul cu mãsuri poliţieneşti. Mai exact, sub pretextul controlului circulaţiei virusului, sã ştie cu cine a ieşit cutare sau cutãricã la terasã şi ce posibile raporturi interpersonale ar implica asta. Astfel, parafrazându-l pe un mare poet, „dosaru-i gata”. El va fi introdus într-un fişet sau în vreun sertãraş, de unde va fi scos la nevoie. Sau la ordin. Restul consecinţelor le puteţi deduce uşor şi dumneavoastrã, stimaţi cititori.
* De câteva zile, circulã pe internet o fotografie, de fapt un instantaneu surprins în cabinetul lui Ludovic Orban, în care dumnealui, premierul, stã lãbãrţat pe un scaun trãgând la piparoase şi sorbind licori, desigur ultradistilate, iar alãturi de dumnealui alţi cinci sau şase membri ai executivului, care se îndeletniceau cam cu aceleaşi treburi. Prilejul conjuncturalei agape era ziua de naştere a premierului. În ceea ce mã priveşte, eu consider instantaneul surprins în plinã zi de lucru la Palatul Victoria ceva care se încadreazã în parametrii normali ai unei lumi civilizate. Mulţi s-au înghesuit sã-i tragã de urechi pe împricinaţi. Nu m-aş hazarda sã fac asta decât în mãsura în care convivii încãlcau legile în vigoare pe care ni le propovãduiau cu ardoare în timpul carantinelor, izolãrii, pandemiei etc. Altminteri, cine n-a bãut un schnaps, de ziua lui, la servici cu colegii?
