Între o faptã întâmplatã şi una petrecutã este o mare diferenţã. Cea întâmplatã te duce imediat cu gândul la hazard, la rãu; cea petrecutã include realitatea (de cele mai multe ori bunã). Permanent, omul este lovit în existenţã de fapte întâmplate şi de fapte petrecute. Primele trec repede, se uitã uşor, asemenea zãpezilor de primãvarã; cele din urmã se lipesc de sufletul omului precum sângele de inimã. Ele ţin de sfera minunilor. Omul poate înãlţa capodopere, doar Dumnezeu face minuni.
În ultima lunã (septembrie) am fost martorul unor asemenea fapte întâmplate şi petrecute. Din categoria primelor amintesc doar una. Un preot de prin Moldova a fost acuzat de cãdere în patima trupeascã prin ceea ce continuã sã nu fie bãgat în seamã, acum, anume, aşa cum odinioarã numeam eu, folclorizarea credinţei. Sub egida unei înfãptuiri culturale, preotul respectiv învãţa tinerii parohieni jocuri populare, întâmplare menitã sã scoatã la ivealã patimi ascunse dar şi alte şi alte gunoaie, aşa cum orice furtunã tulburã apele vieţii, aşa cum orice foc scoate la ivealã şi multã murdãrie. Câţi preoţi – mari cântãreţi populari existã în sânul Bisericii Ortodoxe, azi? S-a întrebat cineva? Cu siguranţã Sfânta Liturghie nu poate fi alãturatã mesajului cuprins în cântecele populare, interpretate chiar de clericii pomeniţi (duşmani, mândre etc).
Prima faptã petrecutã, demnã de amintit: când August se pregãtea de plecare şi Septembrie aştepta sã se nascã, în Bucureşti, o fetiţã de şapte ani, fiica unui preot, a fost cãlcatã de o maşinã în faţa Bisericii, pe trecerea de pietoni. Am primit un telefon din partea unei familii de buni creştini: pãrinte, sã vã rugaţi şi pentru Carmen, un copil nevinovat. Numai Dumnezeu e Mare! M-am rugat şi am cerut şi enoriaşilor mei sã se roage. Pânã în Ziua Înãlţãrii Sfintei Cruci, timp de peste trei sãptãmâni, copila a fost ţinutã în viaţã doar de aparatele medicale, într-un spital hetero – ortodox. În acea Zi Sfântã, doctoriţa i-a chemat pãrinţii spunându-le cã nu mai este nimic de fãcut, copila trebuie decuplatã de la aparate, prezentându-le referatul medical propus în acest sens. Pãrinţii au refuzat sã semneze. Mama, doamna preoteasã, s-a pus în genunchi acoperind cu trupul ei prizele. În acel moment s-a petrecut (nu s-a întâmplat) Minunea! Fetiţa a deschis ochii şi a zâmbit. Acum este bine, într-un alt spital (tot hetero – ortodox), urmând un program recuperatoriu. Este conştientã, recunoaşte, vorbeşte (în şoaptã), îşi mişcã mâinile, a început sã mãnânce, îşi face semnul Sfintei Cruci… Spitalizarea trebuie însã plãtitã. Autorul accidentului face parte din sfera de influenţã a unui parlamentar, conduce în continuare pe drumurile publice pe ale cãror treceri de pietoni mai traverseazã uneori şi copii nevinovaţi. Rugaţi-vã, toţi cei care citiţi aceste rânduri, pentru fetiţa Carmen! Numai Dumnezeu e Mare! Se spune cã procesul verbal – constatator al accidentului de la faţa locului ar fi fost pierdut, rãtãcit…
A doua faptã petrecutã, iarãşi demnã de amintit, ţine de Poezie (realitatea care ne elibereazã, dupã mãrturia Înaltpreasfinţitului Teofan). La Piatra – Neamţ şi la Vaduri, cinci preoţi poeţi (Tudoricã din Dolj, Pintea din Bistriţa – Nãsãud, Jinga şi subsemnatul din Mehedinţi şi vinovatul de aceastã pe trecere, Ploscaru din Neamţ) s-au întâlnit faţã cãtre faţã, cuvinte rupte din Cuvânt. Au fost critici, elevi, studenţi, profesori, au fost zile de Comuniune începute cu sãvârşirea Sfintei Liturghii în glas de veşnicã pomenire pentru Marele Ierarh – Scriitor Bartolomeu Valeriu Anania (…mamã, moarte nu-i pentru om, decât de-l sui mai întâi în viaţã. Când m-ai nãscut cu greu, gemând, m-ai dat lumii sã mã poarte şi spre viaţã şi spre Moarte. Moartea ce-i? Un cãpãtâi, şi la urmã şi întâi. N-ai ştiut cã-n pântec sunt zãmislit ca-ntr-un mormânt; cã, trãind, mã tot frãmânt cãtre celãlalt mormânt?…)
Au fost prezentãri şi lansãri de carte, recitãri, prelegeri (De la Liturghie la poezia strãzii), pelerinaje la mânãstiri, dar, mai ales a fost mãrturia pãrintelui diacon Martin Lissmann, reformat trecut la Ortodoxie, ucenic al pãrintelui Dumitru Stãniloae, trãitor zece luni din an în Germania şi douã luni din an în Vaduri – Bicaz, România: tatãl mi-a spus, ridicând degetul, Martine - Martine, sã nu deschizi niciodatã gura dacã mai înainte n-ai gândit, cã o sã râdã lumea de tine. Deşi m-aţi luat pe nepregãtite, sper cã nu o sã râdeţi de ceea ce vã voi spune. În România, oamenii trãiesc într-un Rai; în Occident, oamnii trãiesc într-un Iad. În România, la patru – cinci kilometri existã o Bisericã, oamnii mai ştiu sã se roage, sã mai aibã o vorbã cu Dumnezeu; în Occident oamenii nu mai ştiu ce este tihna, a fi creştin în Occident înseamnã a fi arãtat tot timpul cu degetul ca aparţinând unei lumi de care toţi s-au debarasat ca de un rãu, de care nimeni nu mai vrea sã audã. Depinde numai de voi cât timp va mai dura aici Raiul. Când va dispare şi de aici va trebui sã fugim în munţi. Eu vreau, deocamdatã, la vârsta mea sã emigrez în România.
Sunt convins cã cititorii acestui articol vor ştii întotdeauna sã se strecoare, ca nişte viitori emigranţi în Cer, printre… fapte întâmplate şi fapte petrecute. Pr. Sever Negrescu
