Criza aceasta nenorocitã legatã de covid, cu izolãrile, fricile şi interdicţiile aferente, a fost şi un prilej de discuţie pe marginea condiţiei umane, a omului ajuns într-o asemenea situaţie limitã. Şi a lumii de azi, în datele ei încã tulburi. Faţã în faţã cu epidemia, confruntându-se cu ea zi de zi şi ceas de ceas, societãţile au traversat şi traverseazã mutaţii şi simţim cu toţii cã lumea noastrã se schimbã, şi nu neapãrat în bine.
Aş vrea sã vã supun atenţiei opiniile unui scriitor francez renumit, Frédéric Beigbeder, opinii preluate de pe un blog al cãrui autor e preocupat de marile întrebãri fãrã rãspuns precis ale momentului. Ce spune Frédéric Beigbeder în presa francezã a acestei perioade: „Nu înţeleg aceastã obedienţã a cetãţenilor, care s-au supus atât de docil. (…) Bun, eu cred cã am fãcut izolarea timp de douã luni, a fost foarte utilã, am salvat multe vieţi, şi mulţumim evident pentru asta personalului medical, de acord cu toate astea, am aplaudat în fiecare zi la 8 seara, dar acum, s-au fãcut 2 luni, e mai mult decât în Evul mediu, prieteni. În Evul mediu erau 40 de zile, noi am ajuns la 50. Trebuie sã cerem sã ne recuperãm toate libertãţile cât mai curând posibil. Vã spun ce se întâmplã din viaţa mea, lucruri care nu mã privesc decât pe mine. (…) Pentru mine, preţul de plãtit e prea mare, pentru aceastã maladie.(…) Iar acum vedem un tineret care, deopotrivã cu majoritatea francezilor, acceptã aceastã putere medicalã. Ţi se spune sã rãmâi în casã. Foarte bine. Am fãcut-o timp de 2 luni, am aplaudat, okay. Acum, eu zic: stop. Trebuie sã ne cerem libertatea şi sã fie oameni care spun asta, fiindcã preţul de plãtit e prea mare. E sfârşitul culturii, al cinema-ului, al concertelor, teatrului, fotbalului, rugby-ului, festivalurilor, parcurilor, barurilor, teraselor, discotecilor. Zãu, nu credeţi cã preţul e cam mare pentru o pneumonie? (…) Riscul de a lua boli existã oricum, existã riscul de a traversa strada fãrã sã te uiţi, riscul existã totdeauna. A trãi e a risca moartea. E aşa în fiecare zi, trebuie sã accepţi. Eu nu spun cã nu trebuie sã-ţi pui mascã, mãnuşi, îmi pun şi eu, nu e nicio problemã. Dar sã nu renunţãm la întreaga noastrã civilizaţie pentru o pneumonie. Trebuie sã discutãm despre asta. Fiindcã nu discutãm decât despre mãşti sau despre cutare medicament. Sã punem, în balanţa luptei cu aceastã boalã, pãstrarea culturii noastre şi a manierei noastre de a trãi, a artei de a trãi care ne e proprie. (…) Suntem într-o stare de paranoia paternalistã, organizatã de Putere – e la nivel mondial, nu doar aici – şi pare cã fiinţa umanã nu mai acceptã nici cel mai mic risc pentru sãnãtate. Bun, e o noutate, de acord. (…) Sã reflectãm totuşi la ce înseamnã sã fii o fiinţã umanã. E o fiinţã socialã, are nevoie şi sã se cultive, sã iasã. (…) Sã ieşi şi sã regreţi cã ai ieşit – asta e o fiinţã umanã. Ne luãm riscul de a o regreta, dar trebuie sã ieşim”.
Frédéric Beigbeder exprimã ceea ce şi mulţi dintre noi cred: e sfârşitul culturii, artei, spectacolului, libertãţii şi umanismului. Ultima hotãrâre de guvern interzice orice manifestare culturalã sau de divertisment, în numele unei dictaturi sanitare cãreia nimeni nu-i mai contestã validitatea.
Economia se duce de râpã, starea psihicã a oamenilor e la pãmânt, nu vedem nimic bun la orizont, doar o depresie socialã adâncã. Şi toate în numele unei prudenţe sanitare care oricum nu ne garanteazã nimic. E timpul sã ieşim, cu orice risc.
Viaţa trebuie sã meargã mai departe, cãci ceea ce am trãit aceste douã luni seamãnã doar a viaţã, dar nu prea e.
