* În timp ce prin alte ţãri europene – Germania, Austria – autoritãţile pregãtesc revenirea la normalitate dupã pandemie, la noi s-a decis prelungirea stãrii de urgenţã cu încã treizeci de zile. Din douã, una: ori specialiştii noştri sunt ultrascrupuloşi la datorie şi situaţia e cât se poate de cotoioasã, ori Iohannis, Orban, Vela şi compania vor sã îndobitoceascã definitiv populaţia României pentru a o ţine sub ascultare. Din aceastã dilemã nu putem ieşi. Am zis.
* Vã mai amintiţi, stimaţi cititori, unul din şlagãrele neuitatei Doina Badea, „Poate o datã vom trãi din amintiri”? Ei bine, vremea aceea a venit. Şi nu doar pentru unii, ci pentru cei mai mulţi dintre noi. Pentru unii, e drept, mult prea devreme. Iatã, de pildã, Facebook-ul este plin de… amintiri. Chipuri din alte vremuri, fotografii pe care altãdatã le priveam doar ca sã ne amuzãm nostalgic de „cum arãtam pe vremuri”, au ajuns acum sã ne populeze singurãtãţile, sihãstriile, la care suntem obligaţi, în speranţa – vai, deşartã! – cã ne vom putea trãi viaţa netrãitã încã.
* Face, pe Internet, ceva zgomot o scrisoare deschisã a unui universitar, pare-se pe stil nou, cãtre Werner. Trec peste pretenţiile scremute ale autorului de a transforma aceastã penibilã compunere într-o tentativã de… eseu filosofic. Foarte pe scurt universitarul cu pricina cade în genunchi în faţa efemeridei cotrocene, numitul Iohannis, pentru a-l implora sã ne dea voie sã mergem la slujba de Înviere. Scopul mai puţin vizibil, dar suficient de transparent al compunerii de care vorbim este aplicarea unor limbi gros-dulcege pe posteriorul cotroceanului, aflat pe o severã curbã descendentã de popularitate, împreunã cu partidul lui cu tot, în ciuda unor sondaje scoase din maţe de suporteri. Dar sã ajungi sã-ţi trãieşti sentimentul religios (un exerciţiu de conştiinţã strict individual, la urma urmei) cu voie de la… poliţiune – mã rog, de la împãrãţie – indiferent sub ce pretext, justificat administrativ sau nu, înseamnã o întoarcere în timp ce nu poate fi acceptatã fãrã riscuri imense la adresa ordinii de drept, constituţionale. Fiecare om, fiecare creştin are o cumpãnã decizionalã interioarã, fiecare este stãpân pe propriul destin şi ştie cã libertatea lui de conştiinţã nu poate dãuna libertãţilor semenilor sãi.
* Presupunând însã, cum e foarte probabil, cã locatarul de la Cotroceaua Mov nu va da curs solicitãrii universitarului iubitor de scrisori deschise, dar cã milioanele de creştini vor ignora interdicţia şi vor da buluc în biserici în noaptea de Înviere, ce se va întâmpla atunci? Aceastã întrebare nu şi-o fi pus-o filosoful circumstanţial amator de scrisori deschise sub formã de eseu cu totul aproximativ? Ei, chiar aşa, ce se va putea întâmpla? Va fi chematã Armata, de pildã, sã tragã în mulţimea de credincioşi? Doamne, apãrã şi pãzeşte! Prin urmare, mãi dragã universitarule, decât sã induci o stare generalã de confuzie, aducãtoare de posibile nenorociri, mai bine tãceai. Iar dacã tãceai,… filosof rãmâneai!
* A fost şi Ziua Mondialã a Sãnãtãţii. O zi picatã tocmai într-o perioadã când, la noi cel puţin, medicii şi asistentele trãgeau la foc continuu, în lupta cu virusul. În zilele precedente, când se vorbea insistent, pe de o parte, despre numãrul tot mai mare de personal medical infectat, iar pe de altã parte, de numãrul crescând al medicilor. Pe lângã cei care, în dezbateri publice, încercau, unii cu bunã credinţã, alţii demagogic, sã detecteze soluţii pentru redresarea cât mai rapidã a situaţiei, se bãgau în seamã, pe Internet, îndeosebi, tot soiul de persoane care se întreceau, care mai de care, sã-i anatemizeze, sã îi punã la zid pe doctori pentru pãcatele lor, stiute sau neştiute, pentru „laşitatea” de a abandona lupta cu virusul etc., etc.. Persoane care sunt fie bãgãtoare de seamã prin vocaţie, fie cu profesiuni incerte sau cariere nefinalizate. Sictir, boieri! – vorba nemuritorului Grigore Vieru.
