M-a întrebat zilele trecute un reporter ce spectacole s-au anulat la teatru în perioada aceasta, şi i-am rãspuns, dar nu înainte de a sublinia un lucru, şi anume acela cã prefer termenul de amânat, şi nu pe cel de anulat, care e mai dur şi traduce o realitate ireversibilã, în vreme ce termenul de amânat lasã aprinsã, undeva la orizont, lumina speranţei. Toate spectacolele şi evenimentele cultural-artistice programate pentru aceastã primãvarã – fie cã vorbim de teatru, concerte sau manifestãri în aer liber – îşi doreau sã aducã bucurie oamenilor, sã aducã în viaţa comunitãţii noastre vibraţia frumosului, emoţii – muzicã, dans, literaturã, artã. E un deziderat ce nu poate fi anulat, ci, vremelnic, doar amânat.
Existã viaţã şi dupã coronavirus, cu certitudine. Şi dupã ce vom trece şi prin acest purgatoriu vom regãsi bucuriile înalte ale culturii, ale prieteniei şi încrederii în celãlalt.
Acum, desigur, suntem cam zdruncinaţi. Sartre a spus o vorbã care a fãcut şi face furori: “infernul sunt ceilalţi”. Iatã cã trãim acest tip de infern. Unul în care ne temem de celãlalt, de distanţãm de el, ne izolãm şi vrem sã evitãm cât mai mult contactul direct cu celãlalt, cãci celãlalt poate fi un pericol.
Suntem zdruncinaţi cãci realizãm faptul cã infernul sunt ceilalţi: cei care sunt suspecţi de coronavirus, cei care sunt infestaţi, cei care vin acum în ţarã şi aşteaptã prin vãmi. Purtãm mânuşi şi mãşti tocmai pentru cã „celãlalt” e un potenţial inamic.
Ciudate vremi. Vremi în care umanitatea noastrã se testeazã la maxim, în condiţii extreme. Nu ştim cum vor evolua lucrurile cu coronavirus, cu îmbolnãvirile, cu deja decretata stare de urgenţã. Dar ştim cã existã speranţã, cã putem supravieţui şi putem ieşi cu bine din acest rãzboi cu invizibilul. Un rãzboi pe care îl ducem şi cu propriile noastre obiceiuri şi slãbiciuni.
Existã viaţã şi dupã covid19, nu trebuie sã ne îndoim de acest lucru.
