Ce se întâmplã acum la noi legat de coronavirus a devenit o psihozã colectivã. Sunt confirmate nu ştiu câte cazuri, şi nu e vorba de cine ştie ce cifre. Dar frica colectivã a devenit uriaşã, copleşitoare, alimentatã de zvonuri şi pãreri şi comentariile unora pe posturile tv. A devenit un fenomen de masã, ceva greu de controlat şi de imaginat acum câteva sãptãmâni.
Marile magazine deja au trecut la mãsuri ce ar fi trebuit luate periodic, cu calm, dintotdeauna: au fost dezinfectate cãrucioarele de cumpãrãturi, coşurile de mânã, mânerele, balustradele, cântarele pentru legume-fructe – toate suprafeţele şi obiectele de uz comun utilizate des de clienţi şi angajaţi.
Şcoli închise. Zboruri anulate. Carantinã. Ştii fenomenul, cãci televiziunile nu pregedã sã ne terorizeze, ceas de ceas, cu acest subiect.
Italia e la pãmânt. O ţarã atât de frumoasã, de mãreaţã, a ajuns într-o lunã de zile o ţarã a fricii şi recluziunii. Trist este cã avem şi noi foarte mulţi români acolo, cã soarta lor e incertã, cã sunt despãrţiţi de familiile lãsate în ţarã.
Şi mai trist este cã trãim cu teama cã dacã se întorc românii, ne vom contamina şi noi. Îmi povestea cineva, o doamnã întoarsã din Italia, sãnãtoasã, cã la ea acasã e tratatã cu rãcealã, cu ostilitate chiar. Ca şi cum ar fi o bombã biologicã, un ciumat.
Am uitat sã fim oameni? Am uitat ce e compasiunea? Pânã mai ieri tema centralã pe la noi era guvernul Orban şi obsesia lui pentru anticipate. Acum aceastã temã pare ridicolã. Cum ridicolã pare şi toatã tevatura cu investirea noului premier. Cum ridicolã pare toatã frãmântarea politicianistã.
Ce pãcat cã în toţi anii aceştia în loc sã ne ocupãm de sistemul de sãnãtate, de sãnãtatea publicã, de tineri, sport, naturã, alimentaţie – ne-am preocupat de prostia de politicã. Timp şi bani cheltuiţi pe vorbe. Când am fi putut sã fim o ţarã modernã, cu spitale moderne. O ţarã pregãtitã sã trateze cu echilibru şi eficienţã o pandemie.
