Media plecãrilor din ţarã este de 200.000 de persoane anual. Aceasta înseamnã cã în 5 ani un milion de românaşi ies din ţarã. Posibil ca unii dintre ei sã se mai şi întoarcã pentru cã nu au reuşit sã facã faţã mirajului de peste hotare. De fapt, nu existã o statisticã a celor care decid sã se întoarcã permanent în ţarã. Sunt slujbe de toate categoriile în Occident, de la spãlat de vase, în bucãtãrie, în spitale, la şters bãtrâni la fund, în diferite munci la limita sclaviei şi aşa mai departe.
Românii sunt de gãsit peste tot şi nu mai mirã pe nimeni cã aproape peste tot în lume dai peste un român, chiar şi în cea mai îndepãrtatã ţarã sau în cel mai izolat loc dai peste un românaş. Este şi normal sã fie aşa, dacã peste graniţele ţãrii se regãsesc peste 6 milioane de români. Cei mai mulţi au pãrãsit ţara dupã 1990. Culmea este cã exodul a crescut dupã 2007, când graniţele s-au deschis cu adevãrat şi se poate circula cu buletinul aproape în orice colţ al Europei, fãrã sã te mai întrebe nimeni de nimic. În ritmul acesta în câţiva ani ţara se va goli şi probabil cã vor rãmâne doar câţiva bugetari care sã emitã monedã şi care sã pãzeascã graniţele sau sã elibereze vreo adeverinţã celor plecaţi afarã.
Ar trebui sã mai rãmânã câteva primãrii în toatã ţara, vreo 3 – 4 judeţe şi cam atât. Şi probabil râul, ramul. Dacã o mai fi vreun râu sau vreun ram prin 2050 – 2060. Unii specialişti susţin cã peste 30 de ani o sã mai fim doar vreo 12 milioane de românaşi. Adicã nu se ştie cine va fi majoritar în ţarã: cel mai probabil etnia rromã. Rromii pleacã, dar revin tot timpul şi nu uitã sã facã vreo 3 – 4 copii.
România va exista şi peste 30 de ani, dar nu se ştie cine o va mai popula. E deja redundant dacã se mai afirmã cã politicienii români nu au niciun fel de responsabilitate cu privire la viitorul ţãrii. Se guverneazã dupã principiul Hic et nunc sau Apres moi le deluge! Este şi motivul pentru care doar Institutul Naţional de Statisticã ne mai poate spune ce se întâmplã şi ce s-ar putea întâmpla cu aceastã populaţie, popor sau naţiune. Ei bine, în funcţie de predicţiile statisticienilor şi de analizele celor de la prognoze viitorul ţãrii nu e deloc roz. Vom fi din ce în ce mai puţini. Nu vom reuşi sã avem autostrãzile de care avem nevoie în urmãtorii 4 ani, pentru a le oferi motive românilor sã rãmânã acasã sau sã se întoarcã acasã. Nu avem locuri de muncã sau dacã le avem sunt încã prost plãtite, multe din ele. Mai bine de jumãtate dintre salariaţii din ţarã sunt încasatori de salariu minim pe economie.
Unde mai pui cã sunt încã multe zone, în special în Moldova sau în Oltenia unde plata „la negru” încã se mai practicã sau statul peste program, neplãtit, sau salariul plãtit la douã-trei luni. Aceşti oameni de afaceri încã sunt ţinuţi în braţe de instituţiile statului. Sunt opera democraţiei originale în care încã existãm. O ţarã în care încã existã sclavi pe salariul minim pe economie, plãtit la 3 luni, poate. Oricât de mult ar fi încercat justiţia sã îi mai sperie pe cei care încalcã legea, din spate au tot venit generaţii de politicieni şi de oameni de afaceri care au folosit aceeaşi reţetã: mita, relaţiile, cumetriile pentru accesarea de bani publici. Protecţia organelor statului pentru afaceri mai mult sau mai puţin legale. Sunt zone întregi din ţarã care au rãmas foarte sãrace şi vor continua sã se zbatã în sãrãcie. Aici se practicã din greu salariul minim plãtit când îşi aduce aminte patronul, atunci când terminã de fãcut vile familiei sau când se întoarce din Dubai sau când îşi achitã ultimul model de merţan.
Din zonele astea sãrace şi pline de inechitãţi, în care cel care învaţã carte nu are niciun fel de valoare, dacã nu are bani şi relaţii, lumea va continua sã dea bir cu fugiţii. Se vor goli în continuare toate satele. Nu de foame, nu neapãrat cã nivelul de trai e scãzut sau cã nu e canalizare, apã, gaze sau nu sunt şosele, ci pentru cã nu este niciun fel de speranţã cã se va trãi normal şi în comunitãţile lor, în ţara lor. Lipsa de speranţã este cruntã şi ea îi determinã pe români sã fugã din ţarã în numãr mai mare decât pe vremea comuniştilor. Singurul lucru cert este libertatea de a fugi din ţarã.
