*Din multe puncte de vedere, îmi place mult luna februarie. Nu, nu vã gândiţi la mizeria aia cosmopolitã, artificialã, vulgar libidinoasã de Valentine’s Day sau la alte prosteli (semi)folclorice, care o sã ne sufoce, sã ne exceadã pe toţi de mâine încolo. Iubirea e liberã, nu are nevoie sã fie prinsã în chingile mercantile ale cine ştie cãrei sãrbãtori de-mprumut, uite-o nu e, vorba delicatului şi regretatului poet Geo Dumitrescu. Iubirea este, prieteni, sinonimul ideii de libertate. Ca sã se manifeste n-are nevoie de cadru special, de bilet de voie sau de aprobare de la poliţiune.
* Bun, dar vã spuneam cã eu iubesc luna februarie. De ce? În primul rând, pentru cã pe 2 februarie era ziua de naştere a iubitului şi regretatului meu tatã şi, dupã cum cred cã v-am mai spus, aceastã zi era, pentru familia noastrã, un fel de al doilea revelion, mult mai vesel şi mai… substanţial decat cel clasic. În al doilea rând, pentru cã februarie este luna în care s-au nãscut doi foarte mari scriitori români, Eugen Barbu (1924) şi Marin Sorescu (1936), ambii trecuţi la cele veşnice. În timpul vieţii lor, ei nu prea s-au iubit. Ba chiar nu s-au iubit deloc. Asta nu l-a împiedicat pe Eugen Barbu sã-l elogieze, nu o datã pe Marin Sorescu, iar pe acesta sã se ralieze la campania de denigare a aurtorului „Princepelui” şi ambii sã coabiteze, în posteritate, în zona marilor valori ale literaturii române contemporane.
* Privind înapoi, fãrã uimire sau mâhnire, astfel de cazuri de incompatibilitate stilistico – afectivã au mai existat. Cam în toate marile epoci literare româneşti. Mihai Eminescu – Alexandru Macedonski în epoca Junimii, Eugen Lovinescu – Nicolae Iorga, la începutul secolului trecut, Ion Barbu – Tudor Arghezi, în perioada interbelicã, Marin Preda – Eugen Barbu, în perioada de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial. Aceste dispute au reţinut atenţia opiniei publice, atât prtin tensiunea ideilor literare susţinute, cât şi prin duelurile strict personale ale protagoniştilor, dând farmec şi vervã respectivelor perioade literare.
* Dar, vorba poetului: „De-aşa vremi se-n vrednicirã cronicarii şi rapsozii/ Veacul nostru ni-l umplurã saltimbancii şi irozii.”. Exact ce vedem noi defilând pe strãzi, prin pieţe, pe internet, pe micile ecrane – oameni şi omuleţi în cãutare de glorie politicã rapidã, chiar şi prin încãlcarea Constituţiei, canalia de uliţi de care vorbea tot Eminescu, multã, foarte multã manipulare şi de lipsã de orizont. Peste toate, obsesia lui Iohannis şi a mai marilor liberali de a organiza alegeri anticipate, fapt care blocheazã viaţa politicã realã a ţãrii. Vinovatul principal pentru aceastã situaţie este, indiscutabil, Klaus Iohannis, care, dupã câştigarea alegerilor prezidenţiale, şi-a fãcut o veritabilã fixaţie din organizarea de alegeri anticipate, singura cale posibilã de a pune mâna pe toate structurile puterii. De aceastã ambiţie – bolnavã, în condiţiile date – i-a contaminat pe caraghiosul Ludovic Orban şi pe ceilalţi lideri liberali. Problema e cã, intraţi în aceastã logicã a anticipatelor, liberalii sunt obligaţi sã-şi dea cu stângul în dreptul, în faţa electoratului, în ideea de a face sã cadã nişte guverne astfel încât Parlamentul sã poatã fi dizolvat. Treaba e de un ridicol desãvârşit, ceea ce lasã impresia cã PNL fuge de guvernare. Aceastã impresie nu este prea departe de adevãr. Preocupaţi de angajãri de rãspundere, de moţiuni de cenzurã sau de puzderia de ordonanţe de urgenţã, liberalii practic nu guverneazã. Mai mult chiar ei fac anticipãri de politicã internã care provoacã serioase îngrijorãri electoratului cu probleme. Nimeni nu doreşte sã se întrebe de ce guvernul Orban, instalat dupã demiterea Guvernului Dãncilã, nu s-a apucat serios de treabã, în loc sã umble dupã caii verzi pe pereţi ai anticipatelor…
