Am fost sclavi din Antichitate şi pânã în zilele noastre. Aici pe planetã nu se aplicã niciun fel de regulã din promisiunile unei dreptãţi din lumea de Dincolo. Ţara nu o luãm cu noi pe lumea cealaltã, dacã o exista. Ţara rãmâne aici şi îşi continuã istoria. Probabil cã trãim în cea mai hulitã, desconsideratã şi mai necunoscutã ţarã de pe planetã. Or mai fi şi alte state de care nu a auzit nimeni, dar parcã niciun locuitor al planetei nu este privit cu mai multã lipsã de respect decât cel din România.
Orice om de pe planetã atunci când este pus sã se compare cu un român se considerã superior în mod instant. Şi nu e vorba de mania persecuţiei sau de un complex de inferioritate. Parcã toate neamurile planetei au un complex de superioritate faţã de o ţarã pe care nu au cunoscut-o în mod direct şi mai mult o ştiu din poveşti.
Este un complex de superioritate faţã de o naţiune care se considerã una de supravieţuitori şi de sclavi. Şi pânã la urmã aşa cum te vezi tu pe tine aşa ajung sã te perceapã şi ceilalţi. Peste graniţã îţi este ruşine cã eşti român. Ori eşti direct hoţ, ori eşti considerat nespãlat, needucat, venit direct din Evul Mediu, dintr-o epocã neagrã, care nu are legãturã cu civilizaţia şi cu modernitatea. Nu e de mirare cã ajunşi peste hotare românii sunt în situaţia de a minţi în legãturã cu naţionalitatea lor.
Alţii îşi schimbã numele şi mai este o categorie aparte care este egalã sau mai presus în performanţe şi competenţe raportat la orice elitã de pe planetã. Când vine vorba de elitele din România acestea se impun fãrã sã mai ofere vreo explicaţie în legãturã cu naţionalitatea şi cu locul din care provin. Pânã la urmã, faptele sunt cele care conteazã şi realizãrile şi competenţa. A fost cazul lui Constantin Brâncuşi. Cel mai mare român de pe planetã. Sau poate cã este francez şi nouã ne place sã credem cã este de-al nostru.
Poate cã suntem o naţiune de sclavi, de oameni cu un ADN marcat de un complex de inferioritate, de cap plecat. Asta am fãcut toatã istoria. Am aşteptat mereu ca cineva sã ne atace, sã ne dea foc, sã ne tragã preşul de sub picioare. Faza este cã toate astea am ajuns sã ni le facem noi între noi. Cei mai mari duşmani ai românilor sunt de fapt tot românii. Singurul prieten este în continuare Marea Neagrã.
Nu a mers cu nimic în ţara asta. Nici cu şef strãin, nici cu domn strãin, nici rege, nici cu preşedinte neamţ. Nu am avut un şef de stat ungur. Probabil cã atunci ar fi fost vreo schimbare. Cu ţara asta fiecare politician ajuns la putere a fãcut ce a vrut. Sunt tot felul de glume pe la instituţiile de forţã din aceastã ţarã. Adicã dictonul de pe emblemã, de pe firmã sau din siglã. Cea mai mare comedie e la SRI. Zice aşa: Patria a priori. Dupã ce râzi vreo jumãtate de orã când îţi dai seama ce s-a întâmplat cu ţara asta în ultimii 30 de ani şi 3.000, atunci cu siguranţã, cã dacã nu eşti laş sau prea prost sau prea bãtrân, îţi faci valiza şi o iei încotro vezi cu ochii. Acum îţi dai seama cã nu mai este nicio speranţã de mai bine în ţara asta.
Popor fãrã destin, vorba lui Paler sau Ţuţea. Nici nu mai conteazã care o spunea. Cert este cã au avut dreptate. Au avut dreptate şi cei care au plecat. Nu mulţi: vreo 5 – 6 milioane în ultimii zeci de ani. Şi nici cã se va mai întoarce vreunul. Adicã au plecat oraşe întregi. A plecat o ţarã întreagã din ţara noastrã, dacã pãstrezi proporţiile la generaţiile trecute şi la faptul cã o bunã parte a elitei din toate domeniile nu mai aparţine ţãrii noastre. Suntem condamnaţi la ratare şi la sclavie ca naţiune. Chiar nu ştiu cine şi ce ne va salva. Copiii au acum în ADN nu chiar capul plecat, ci capul ridicat în zare, sã plece imediat ce ies de sub aripa familiei. Pleacã de mici, singuri sau cu tot cu familie. Nu mai rãmâne nimeni în vechea ţarã, ci au început sã se formeze mari aglomerãri de populaţie în marile oraşe. Încet, încet ţara e golitã.
Orice român are valiza dupã uşã şi nu ar surprinde pe nimeni dacã într-o zi va vedea cã e singurul care a mai rãmas în bloc sau în sat sau pe stradã.
