În România este tot timpul o babã care se piaptãnã. Indiferent de ce se întâmplã existã o astfel de babã sau chiar mai multe. În fiecare localitate este câte una care îşi întinde mereu pãrul. Chiar în fiecare sat sau cartier. O baborniţã care are treburile şi tabieturile ei, chiar dacã vecinul este în flãcãri, nepoata a fãcut varicelã, i-a murit bãrbatul. Ea trebuie sã îşi punã bigudiurile pentru cã este foarte important cum arãţi, chiar dacã stai pe o grãmadã de bãlegar sau pe una de diamante. Stima de sine şi imaginea proprie, în oglindã, conteazã foarte mult.
Câte o babã din asta existã şi pe la partidele politice, în instituţiile publice şi cam peste tot. Chiar şi în sectorul privat. Sau mai multe babe. Ne uitãm cum ţara aceasta tot încearcã de zeci de ani sã se punã la punct cu drumurile, cu educaţia, cu sãnãtatea, cu nivelul de trai, cu democraţia, cu nivelul de trai în general şi nu mai reuşeşte. Reuşesc alţii mult mai mici şi mai slabi decât noi. Spunea un italian care s-a mutat în România cã aici dai cu piciorul într-o piatrã şi sub ea apare o comoarã. În Italia rãmâne doar piatra. În România mai este valabilã o chestie: dai cu piciorul într-o piatrã, sub ea este o nepoatã, un funcţionar public sau vreo amendã sau amanta cuiva sau o retrocedare bruscã. Nici mãcar o autostradã.
Cum sã nu fim în stare sau sã putem sã construim şi noi o autostradã în ţara asta, fãrã sã facem sacrificii umane, ca în Legenda Meşterului Manole. Nici nu ştim cine a fost exact Manole acesta şi chiar dacã a scãpat de nevastã prin implementarea ei în zidurile mãnãstirii. Femeia a avut un sfârşit crunt şi chiar a trãit o apocalipsã personalã. Manole s-o fi sãturat sã îi asculte vãicãrelile, cum cã el, meşterul, stã plecat de acasã de multã vreme, cã nu mai terminã lucrarea, cã sigur are pe vreuna în satul vecin şi alte chestii.
Dar Ana lui Manole nu ştia cã Guvernul a majorat salariul minim în sectorul construcţiilor şi meşterul-şef are de rezolvat cu beneficiarul majorarea bugetului iniţial. Fiind o instituţie publicã procesul de suplimentare a bugetului este de duratã pentru cã e necesarã o rectificare şi apoi aprobarea majorãrii valorii contractului prin Hotãrâre de Consiliu Local.
Manole mai are o problemã cu plecarea muncitorilor în afara ţãrii. Dar Ana de la şters praful pe icoane şi gãtit sau grija animalelor nu o mutã nimeni. Plus cã nu au avut nici un studio topo sã vadã şi ei unde construiesc. Sau au avut şi a fost falsificat. Nu se mai ştie. Apoi în perioada construirii bisericii s-a schimbat şi orânduirea, cã vechiului boss i-au luat gradele şi a venit altã turmã de boieri, cã este un proiect costisitor şi Domnitorul trebuie sã mai taie din buget sau sã renunţe la câteva turle sau la pictorii scumpi, din Florenţa. Chestii de genul ãsta. Cam aşa se construia şi se construieşte în ţara noastrã. Nimic nu este durabil: aproape din toate materialele se furã şi mai apar vile. Se lucreazã de 30 de ani la o stradã sau la o autostradã şi este în continuare litigiu nestins pe o temã sau alta. Mai sunt şi dosarele în instanţã, unde se poate ajunge şi la 10 ani de procese sau 20. Depinde cine a cui este nepoatã şi la care grefier şi judecãtor picã sau se îmbolnãveşte brusc. Intervin nepoatele, nepoţii, generalii SRI sau de Armatã sau vreun boss din politicã sau din mediul de afaceri sau vreun şef efemer de instituţie publicã.
Uite aşa se întrerupe cursul lin al treburilor în ţarã. Nimic nu pare sã fie ce este. Adicã sunt bani, e proiect, sunt materiale, sunt muncitori, utilaje, sã trecem sã construim autostrada. Nu este aşa. A doua zi dupã deschiderea şantierului dispar brusc utilajele şi muncitorii. Proiectul are hibe cã e second hand, muncitorii au plecat la altã firmã. Apoi începe sã disparã şi bugetul şi de fapt nu sunt bani. Şi tot aşa. Nu se mai construieşte, ci începe etapa cronicã a jelirii pe marginea investiţiei. Şi trece un an, doi, 10. Nu avem în 100 de ani de România autostrãzi care sã lege provinciile istorice.
Poate sã zicã lumea orice, dar o teorie a conspiraţiei meritã sã fie implementatã în aeralul românesc. Unde totul este posibil şi nimic. Dar sã fim optimişti, chiar dacã nu se poate. Mãcar murim cu speranţa în suflet cã peste alte 2000 de ani va fi mai bine. Nuuu seeee poatee, vorba cântecului.
