Dacã am învãţat ceva în cei 30 de ani de democraţie este faptul cã a trecut o generaţie şi este vremea unor prime evaluãri. Se spune cã 30 de ani reprezintã o generaţie. Alţii considerã cã o generaţie dureazã un deceniu, alţii 18 ani, alţii 20, alţii 25. Unii doar patru. Cert este dacã trãim mai bine sau nu acum decât în democraţie. Sigur cã analiza nu este atât de simplã. Nu cred cã existã români care preferã regimurile autoritare sau chiar dictatoriale, ci le preferã pe cele democratice. Sunt câteva plusuri esenţiale ale unui regim democratic. Este vorba de statul de drept, economia de piaţã, drepturile şi libertãţile cetãţeneşti şi altele.
Probabil cã acestea vor cântãri de fiecare datã cel mai mult atunci când vom compara 50 de ani de comunism cu 30 de ani de democraţie sau de semidemocraţie. În primul rând, mulţi spun cã în 1990 am intrat cu stângul şi la propriu şi la figurat în democraţie. Este vorba de continuarea socialismului în ţara noastrã printr-unul dintre reprezentanţii sãi de frunte, s-ar putea spune, Ion Iliescu. De asemenea, o bunã parte din fosta nomenclaturã şi fosta Securitate s-a menţinut la putere şi în democraţie. Pânã în 1996 socialismul şi-a pãstrat reprezentanţii. Nu a fost decât un foc de paie în 1996, iar comuniştii şi securiştii au continuat sã conducã în România în politicã şi în economie pânã înspre 2004, când la putere a venit Traian Bãsescu. Sigur cã şi Traian Bãsescu a fost membru al PCR şi de curând s-a dovedit în primã instanţã cã a fost şi turnãtor la Securitate.
Aşadar, nu se poate spune cu limpezime când a dispãrut socialismul, nomeclaturiştii şi securiştii din ţara noastrã. Poate cã acum, dupã 30 de ani, încep sã se limpezeascã apele, având în vedere cã au început sã disparã pe cale naturalã. Mulţi se retrag din funcţii şi unii din viaţã. Nu este cazul lui Ion Iliescu, care rezistã de la salamul cu soia pe care l-a ingerat în perioada comunistã. Sunt şi mulţi comunişti care controleazã economia, mass-media, funcţiile publice şi aparatul de stat. Multe dintre fostele spaţii de stat şi întreprinderi publice au ajuns la nomenclaturişti.
Este clar mult mai bine în democraţie, decât în comunism, deşi nu se poate vorbi în totalitate de un stat de drept. Nici economia nu se ştie încotro se îndreaptã. Nici drumuri bune nu avem, nici sãnãtate, nici educaţie – performante.
Avem magazine pline şi se pare cã numai magazine. Adicã suntem un popor de consumatori şi mai puţin un popor de producãtori. Nu s-a schimbat nimic nici în legãturã cu zona în care ne aflãm. Este la fel de riscantã şi instabilã geopolitic, chiar dacã acum facem parte din Uniunea Europeanã şi din NATO şi avem echipamente militare americane la Deveselu.
Cu toate acestea, speranţa în justiţie şi mai ales în dreptate este extrem de scãzutã. Încrederea în politicieni este limitatã. Speranţa pentru o viaţã mai bunã în România este aproape spulberatã, având în vedere cum aratã nivelul de trai, salariile, drumurile, educaţia şi spitalele. Justiţia se pare cã este şi ea de partea celor puternici. Nu s-a conturat o filosofie de viaţã, un mod de viaţã, un vis românesc. Nu ştiu: sã avem şi noi o autostrada de la vest la est şi sã ne aducã prosperitate şi turişti. Sau de la nord la sud. Nimic. Sã ne ocupãm de IT şi de agriculturã. Sã fim regii apelor minerale şi sã trãim din turism. Nimic. Absolut nimic. Ne-au plecat şi ne pleacã într-un ritm ameţitor elitele din ţarã. Este un exod nemaiîntâlnit în istoria naţionalã, încã de pe vremea dacilor şi a romanilor. Nici nu mai suntem siguri cã poporul român se trage din daci şi din romani. O bunã parte a românilor pãrãsesc în masa zonele de baştinã înapoiate şi se duc în oraşele mari sau în alte ţãri. Avem din ce în ce mai puţini oameni de valoare. Nu se ştie cine ne va asigura pensiile peste 10 ani.
O singurã certitudine este în toatã aceastã mare de incertitudini. Este vorba de un singur lucru care se ridicã deasupra şi strãluceşte dupã 30 de ani de democraţie: politicienii sunt ca scutecele; trebuie schimbaţi des. Sunt plini de rahat!
