A trecut şi iureşul alegerilor şi avem, iatã, un preşedinte, acelaşi, Klaus Iohannis, pentru încã un cincinal. Viorica Dãncilã nu avea mari şanse, dar şi le-a jucat cu destul curaj. Are câteva scuze majore în acest eşec politic, şi prima dintre acestea e descendenţa politicã din Liviu Dragnea. A doua ar fi aceea cã a pornit prea târziu într-o astfel de cursã. A treia ţine de sexismul politic: greu sã crezi cã o femeie poate ajunge preşedinte. Nici americanii, cât se cred ei de emancipaţi, nu au votat-o masiv pe Hilary Clinton deşi, categoric, ar fi fost un preşedinte de clasã. De la noul şi totuşi vechiul preşedinte Klaus Iohannis nu am mari aşteptãri. Aşa cum din sloganul primei sale campanii, „România lucrului bine fãcut” nu a rãmas nimic concret, materializat, pus în practicã, nici de la acesta, „România normalã” nu va rãmâne. Sunt exprimãri de campanie, ideatice şi vagi. Dar dacã la primul mandat nu a avut instrumente, la cel de acum are, şi anume guvernul Orban. Ar putea sã dea bice şi sã ajungem într-o bunã zi la nivelul urmãtor, „România normalã”.
O Românie de autostrãzi, şcoli moderne, spitale moderne şi accesibile, o Românie a instituţiilor publice autonome şi puse în slujba cetãţeanului etc. O Românie normalã ar fi, în primul rând, o Românie depolitizatã. Tot declinul nostru intern se datoreazã clasei politice debile, egopate şi fãţarnice. Ori poate guvernul Orban, atent monitorizat de vechiul-nou preşedinte sã se dezicã de fundamentul sãu care e unul eminamente politic? Nu prea cred. Tot politicieni sunt şi liberalii, tot în termeni politici, de influenţã şi putere gândesc realitatea româneascã. Aşa cã sã nu ne facem prea multe iluzii.
