Duminicã iar ne ducem la votare. Un bun prieten tocmai şi-a postat pe facebook dilema (care, probabil, e a multora dintre noi): sã merg? sã nu merg? cu cine sã votez?
Adevãrul este cã, dincolo de cei care sunt prinşi cu fermitate şi convingere într-o tabãrã sau alta, mai existã mulţi, foarte mulţi care ar vrea sã voteze preşedintele României, sunt conştienţi de importanţa acestei funcţii şi de însemnãtatea votului lor, dar nu au argumente sufiecient de puternice pentru a se decide cu cine sã voteze.
Neutru vorbind, şi Klaus Iohannis şi Viorica Dãncilã au calitãţile lor. Şi puncte nevralgice. Le ştim. Unii dintr-o tabãrã sau alta, privind partizan lucrurile, doar le verbalizeazã excesiv, înfiereazã „duşmanul” politic şi exaltã calitãţile. Cei din afara partizanatului politic privesc cu simţ critic şi fãrã patimã şi calitãţile şi defectele candidaţilor. Doar cã mulţi din afara jocului de orgolii şi pasiuni partizane nu pot sã mişte votul în urnã, nu gãsesc motivaţii clare.
Am vãzut dezbaterile electorale şi mi s-au pãrut cam chinuite. Sunt realmente de invidiat cei care cred cu tãrie într-un candidat sau în celãlalt. Mãcar au liniştea unei alegeri limpezi, decise. Ce te faci însã când nu eşti deloc convins, când nu ştii dacã meritã sã votezi, când nu-ţi „vine” sã votezi nici cu x, nici cu y? Probabil cã la scara întregului exerciţiu electoral de duminica viitoare cei nehotãrâţi nu vor conta foarte mult – vor conta cei care sunt decişi pentru un candidat sau altul – dar ca fenomen social e o realitate incontestabilã ale cãrei raţiuni ar trebui cercetate cu mai multã atenţie.
