Adevãrul este cã Democraţia este cel mai bun sistem de guvernare, cu toate cã are multe hibe. Aristotel credea cã Republica este cea mai bunã formã de guvernãmânt. Mã rog, dupã atâtea mii de ani de experimente, ne-am dat seama cã democraţia este un sistem intermediar şi trebuie sã tindem cãtre altceva sau omenirea va ajunge într-o crizã profundã.
Treaba cu democraţia este cã orice cretin cu bani sau fãrã poate sã ajungã în funcţii publice. Cã legea poate fi negociatã de cei puternici şi se aplicã mai blând la cei cu putere, influenţã şi bani şi chiar deloc, în numite situaţii. Într-o democraţie conteazã foarte mult relaţiile. Poate chiar mai mult decât eram noi obişnuiţi în comunism. E adevãrat cã românii de dinainte de 1989 nu erau şi capitalişti. Nu exista o culturã a capitalului, nu exista proprietate economicã privatã. Aveai nevoie de relaţii sã faci rost de ceva, sã promovezi, sã iei un examen, sã pui mâna pe o autorizaţie, un salam, chiar dacã pãrea imposibil de procurat la un moment dat. De obicei relaţiile nu existã fãrã favoruri şi în unele cazuri fãrã foloase. Unii spun cã e vorba de mitã.
Sunt multe chestii comune între democraţie şi comunism. În special oamenii sunt la fel de buni şi la fel de rãi. Existã lãcomie în ambele sisteme şi o mãsurã egalã de prostie. Viaţa e finitã, chiar şi democraţia, dar prostia este eternã. Ea transcende secolele şi regimurile politice. O regãseşti în orice epocã, indiferent de cât de evoluatã era ştiinţa, tehnica, indiferent de cât de avansate erau descoperirile în toate domeniile. În ciuda acestui lucru, pe planetã s-a pãstrat în mod constant, de la apariţia omului, acest fenomen perpetuu numit prostia.
Ea nu are limite şi graniţe. Este o împletire între inculturã, lipsa abilitãţilor intelectuale, a IQ-ului. Mã rog, o sumã de factori. Nu au legãturã cu etica sau cu moralitatea. Pur şi simplu prostia este indubitabilã, implacabilã, inexorabilã.
Aşadar, în democraţie, orice idiot poate alege şi, mai grav poate sã fie ales. Acesta este unul din riscurile majore ale democraţiei. Totul este la mâna omului şi a partidelor. Partidele sunt conduse de oameni şi nu de maşini. Selecţia elitelor este fãcutã de oameni. Intervine subiectivitatea şi de aici pot apãrea promovãri pe bazã de nepotisme şi alte criterii care nu au legãturã cu profesionalismul, priceperea, etica şi alte criterii specific unei societãţi conduse de elite.
Democraţia este viabilã, dacã are ca fundamente o societate cu o culturã şi un sistem de educaţie bine pus la punct şi performant. O societate în care omul este educat şi ştie sã evalueze performanţa şi sã aprecieze elitele. Pentru cã nu tot timpul elitele se regãsesc printre politicieni şi politicienii printre elite. Totuşi în Republicã elite conduc şi nu „plebea”, chiar dacã vorbim de drepturi inalienabile şi egalitatea de şanse. Este adevãrat, în afaceri se poate vorbi de egalitate de şanse. Nu e nevoie de o culturã vastã pentru un comerciant sau pentru un antreprenor. Dar elitele trebuie sã fie predominante în toate domeniile de activitate: educaţie, cercetare, sãnãtate, administraţie, armatã. Ce ar însemna cercetarea fãrã elite? Sau o academie fãrã elite?
România s-a depopulat de elite şi la posturile publice din democraţia localã au acces tot mai mulţi proşti şi nepregãtiţi sau deprofesionalizaţi. De la atâta politicã nu mai ştiu nici meseria lor de bazã. Unii nici nu au meserie şi politica şi gargara sunt singurele lor meserii. Este cazul unor primari care nu au nici mãcar Bacalaureatul, dar sunt gospodari. Sigur cã partea cu gospodarul e partea frumoasã. Cea mai complicatã e corupţia, pentru cã şi unul cu studii superior poate fura la fel de mult ca unul cu studii medii sau invers. E vorba de civilizaţie şi de educaţie acumulatã de-a lungul unor generaţii, asumatã la nivelul ADN şi în conştinţa publicã.
Ce te faci în democraţie cu instituţia responsabilitãţii în politicã pentru cei aleşi şi pentru cei numiţi? Nu îi poate trage nimeni la rãspundere, decât electoratul. Este o relativitate mare şi subiectivitate în domeniu şi se poate foarte greu reglementa pedepsirea politicienilor mincinoşi. Cei care promit orice pentru a ajunge la ciolan, apoi încep sã explice de ce nu se poate. Ar fi greu de conceput un mecanism care sã le mãsoare minciunile şi realizãrile şi apoi sã dispunã sancţiuni. Ar trebui încercat.
