* Stimaţi prieteni, nu ştiu dacã aţi observat, de câteva zile, o anume frãsunealã, manifestatã printr-o îngrijorare disproporţionatã pânã la ipocrizie şi fariseism pentru soarta Bugetului naţional pe 2019. Un Buget care, deşi ne aflãm în pragul celei de-a doua luni a anului, iatã cã nu a fost definitivat şi, evident, nici votat în Parlament. Fãrã îndoialã, situaţia este anormalã, dar mi se pare o greţoasã comedie sã vezi persoane alese în Parlamentul ţãrii tremurînd, acum, de grija Bugetului de Stat, dupã ce în noiembrie şi, cu deosebire, în decembrie s-au vãcãnţuit (scuzaţi termenul!) într-o veselie, cu un invidiabil entuziasm, demn însã de cu totul alte cauze. Acum, fireşte cã problema Bugetului de Stat este folositã – doar suntem în an dublu electoral, ce mama mãmicuţei ei de treabã! – în bãtãlia politicã, zonã de activitate umanã în care, noi, românii, neam latin cu inserţii balcanico-bizantine, suntem neîntrecuţi. Inclusiv în penibilitãţi şi în penibili. Penibili, şi nu penali. Dar, cum toatã lumea-şi aminteşte, au mai fost ani când Bugetul de Stat a fost adoptat mult mai târziu şi nu a murit nimeni. Nici acum nu se va da pãmântul peste cap, astfel ca, pe harta lumii, România sã fie mutatã mai la Est sau mai la Vest. Şi atunci, ce mai chichirez gâlceava? Ei, sigur, chichirezul gâlcevei se va arãta cândva, mai cãtre toamnã târziu. Fiindcã unul dintre prezidenţiabili – de Dulapul de la Cotroceaua Mov facem vorbire – trebuie sã aibã permanent, în tot acest timp, la dispoziţie un cal de bãtaie. Guvernul PSD-ALDE, care trebuie, nu-i aşa, bombardat din toate poziţiile.
* Vorbeam de comedia îngrijorãrii pe care o joacã unii în legãturã cu Bugetul de Stat. Cu o zi în urmã, mai exact, în noaptea de 29/30 ianuarie s-au împlinit nişte ani, 167, de la naşterea celui mai mare dramaturg român, I.L. Caragiale, genialul autor al celor patru comedii devenite nemuritoare – „O noapte furtunoasã”, „Conul Leonida faţã cu reacţiunea”, „O scrisoare pierdutã” şi “D’ale carnavalului”. Toate – capodopere indiscutabile, fresce ale unei lumi trecute, dar oglinzi fidele şi ale lumii în care trãim, cu toate tarele, hibele, mentalitãţile ei. În monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini pânã în prezent”, G. Cãlinescu fixa genialitatea lui Caragiale în aceste câteva fraze rãmase celebre: „(…) Este la Caragiale un umor inefabil ca şi lirismul eminescian, independent de orice observaţie ori criticã, constând în caragialism, adicã într-o manierã proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrãjit, din gura actorului şi o continuã singur”. Prin urmare, acelaşi spectator, „vrãjit” de ecourile memorabile ale teatrului caragialean, va reţine ca pe nişte arii replicile caracteristice cu care personajele defileazã pe scenã, definindu-se: „Curat murdar!”, „Famelie mare, renumeraţie dupã buget micã” (Pristanda); „Ai puţinticã rãbdare!” (Zaharia Trahanache); „La zece trecute fix!” (Farfuridi): „Femeie, ochi alunecoşi, inimã zburdalnicã…” (Pampon); „Cum le ştii dumneata pe toate, bobocule, mai rar cineva!” (Efimiţa); „Eu cu cine votez?”, „Nu mã împinge, c-ameţesc!” (Cetãţeanul Turmentat); „Eu sunt Bibicul, nene Iancule!”; „Mi-e naturelul simţitor!” (Crãcãnel) şi aşa mai departe. I.L. Caragiale – conştiinţa criticã veşnic treazã a neamului românesc, zâmbetul sãu, jumãtate sarcastic, jumãtate îngãduitor! Sã ne trãieşti în Eternitate, Om Rar!
* Dacã Rãvãşitoarea proprietate personalã nu-l mai trage din când în când de mânecã, exercitându-şi astfel funcţia de cenzurã rezervatã prin tradiţie consoartelor mai nãrãvaşe din fire, Dulapul inestetic de la Cotroceaua movalie ar trebui sã-şi punã la treabã consilierii personali, pe care îi plãtim tot din banii noştri, care sã-l pãzeascã de derapaje dintre cele mai periculoase, ce-l pun într-o luminã extrem de nefavorabilã. Lucru care nu ne-ar deranja prea mult dacã aceastã „luminã” nefastã nu s-ar revãrsa asupra întregii ţãri, asupra întregului popor român care a riscat sã-l aleagã în scaunul cotrocean. Despre ce este vorba? Noi putem înţelege, pânã la un punct ura sa faţã de PSD, faţã de Dragnea sau Dãncilã, dar de aici şi pânã la a compara, în orice împrejurare, acest partid cu naziştii lui Hitler e o distanţã uriaşã. O distanţã pe care doar un om sãrit complet de pe axa normalitãţii şi a bunului-simţ o poate parcurge. Bãi, Wernere, eşti bolnav, neicã, du-te şi te trateazã la stabilimente specializate sau roag-o pe coana Geta (Georgeta, în fine) sã-ţi facã nişte frecţii în zona creieraşului mic. Asta, pânã nu-i enervezi prea rãu pe români şi nu încep ãştia sã te fugãreascã pe unde te prind cu reteveiele în poziţie de…, tragere.
