Discutam zilele trecute cu un jurnalist severinean despre ceea ce pare a fi numitorul comun sau punctul de convergenţã al dezamãgirilor tuturor şi al dispreţului aproape unanim: omul politic şi sistemul creat sub oblãduirea acestuia în aceste decenii de democraţie. De aşa zisã democraţie, cãci dacã stãm bine sã analizãm realitatea româneascã de astãzi democraţia e mai degrabã un aspect formal al vieţii naostre sociale, înşirând instituţii şi legislaţii stufoase şi inerte, şi nu un fenomen de profunzime, cu adevãrat autentic.
Sentimentul pe care-l nutresc vizavi de starea noastrã democraticã e unul ce poate pãrea exagerat şi nerealist: şi anume cã de fapt nu trãim o democraţie autenticã, ci o formã subtilã de dictaturã. Un fel de totalitarism cu mascã democraticã, în care rolul dictaturii îl joacã politicul, indiferent de culoare sau configuraţie (partid unic sau alianţã aflate la guvernare). Politicienii au cu toţii acelaşi chip, aceleaşi gesturi, aceleaşi apetenţã pentru puterea absolutã, cu diferenţe de nuanţã sau de retoricã.
Ar putea cineva sã ne spunã care sunt diferenţele esenţiale dintre actorii scenei politice? Sigur, diferenţe existã, nimic de zis. Unii politicieni sunt inteligenţi şi cu bun simţ, alţii proşti grãmadã. Dar cu toţii sunt prinşi în aceiaşi horã a voinţei de putere şi chiar dacã ajung unii mai rãsãriţi la putere, cumva mediocritatea parşivã a sistemului îi anihileazã. Sistemul e mai puternic şi mai bine articulat decât valorea individuale ale unuia sau altuia. Sistemul e chiar democraţia, votul majoritãţii, jocurile de culise, interesele de grup care premerg, cutumele deja instalate în logica jocului politic.
De aceea nu vedem la noi reforme radicale, chiar dacã mulţi le vãd şi le gândesc. De aceea nu vedem la noi salturi, plonjeuri calitative, ci doar o mormãialã în pasul piticului, o continuã batere a pasului pe loc.
De aceea vedem în funcţii majore personajele sistemului, adesea la limita agramatismului şi bâlbâielii, şi nu minţile cele mai sclipitoare. Minţile prea sclipitoare nici nu pot sã intre în logica sistemului, nu-şi pot gãsi locul în contextul politic de azi.
Dezamãgirilie şi dispreţul faţã de omul politic şi sistemul arondat acestuia nu e doar o stare româneascã. Omul politic nu are soluţii – e o idee care strãbate, aşa cum odinioarã fantoma lui Marx, tot spaţiul european. Întreaga Europã traverseazã acest recul, se vede în manifestaţii violente şi repetate, se aude în spaţiul new media (reţele de socializare, bloguri). E o crizã generalã, a sistemului politic postbelic, nu ştim încã unde va duce şi ce consecinţe va declanşa. Se simte şi în apatia electivã (fenomenul absenteismului), în numãrul uriaş al celor ce aleg sã nu aleagã, sã nu participe la vot.
Am convingerea cã apropiatele alegeri europarlamentare vor reflecta copios acest fenomen de refuz, de retragere dispreţuitoare din faţa politicului, indiferent de culoarea şi retoricaacestuia. Dar vom trãi şi vom vedea.
