* În premierul Emil Boc se pare cã s-a trezit bãrbãţia. Bãrbãţia politicã, desigur, cãci, sub alte planuri, ne este mult prea greu sã ne pronunţãm. În şedinţele de guvern pe care le prezideazã, el nu oboseşte sã repete cã „guverneazã cu demisia pe masã”. Ei, da, pe ãştia nu-i întrece nimeni în materie de reprezentaţii melodramatice, dacã nu fac ei pe victimele potenţiale în momentele considerate cele mai potrivite ale conjuncturii politice interne, nu se simţesc bine deloc. „Nu voi permite – a atras atenţia Emil Boc, la una din ultimele şedinţe de guvern – nicio evoluţie populistã şi electoralã a bugetului; vreau sã ştiţi cã îmi asum, inclusiv cu preţul demisiei, menţinerea stabilitãţii macroeconomice a ţãrii.”. Da, cum sã nu, iar noi chiar trebuie sã-l luãm în serios. Tocmai într-un an preelectoral, când celor aflaţi la putere numai de austeritate nu le arde. Sigur, dacã vor sã-şi menţinã poziţiile.
* Dar, dacã stãm strâmb şi, vorba aia, judecãm drept, ajungem la concluzia cã ambiţiosul ardelean mic la stat, mare la sfat, ar cam vrea sã-l lase în off-side pe mentorul sãu, Traian Bãsescu. Care „se bagã” adesea în problemele guvernului, recomandând disponibilizãri „fãrã numãr”, reduceri, tãieri, tot fãrã numãr etc., lãsând sã se întrevadã imaginea unui şef de stat responsabil, nepreocupat de imaginea proprie, deşi, la fel ca şi Boc, are un chef de trai ascetic ceva de speriat. De fapt, ceea ce încearcã Emil Boc este doar sã-şi mai dreagã, într-o oarecare mãsurã, imaginea, prezentându-şi-o, într-un mai mult decât sugestiv paralelism, alãturi de cea a lui Bãsescu. Când v-am spus cã acest tandem nu poate, în ciuda unor zvonuri contrare, sã fie distrus, nu ne-aţi crezut. Încã nu este târziu…
* Un rãzboi ciudat, de-a dreptul disproporţionat, se duce prin presã între Vasile Dâncu (fostul, poate şi actualul „ideolog” al PSD) şi Adrian Nãstase, fostul şi, poate, viitorul lider al partidului. Dâncu îl numeşte pe Nãstase, fãrã a-l numi, pe blogul (ah, blogurile!) personal, „omul cãruia i se cuvine totul”, care, „dacã ajunge într-o funcţie publicã, devine un colecţionar de orice, un mare depozit, adunã toate jucãriile pe care nu le-a avut când era mic: maşini, tablouri, ceasuri, bijuterii (…)”. Noi nu ştim dacã Nãstase intrã în acest aşa-zis portret. Noi ştim cã Nãstase, Adrian Nãstase, este un politician nãscut, nu fãcut (poate cel mai înzestrat „produs” al acestui domeniu dupã 1990), cã este un intelectual aşijderea şi cã, fãcându-i acest portret „dur”, impostorul Dâncu, în fond, s-a autocaracterizat, menţionându-şi conştiincios frustrãrile personale faţã de un om care a creat un partid, ţinându-l, ani în şir, la vârf în topurile autohtone. Priviţi ce a ajuns PSD dupã ce Adrian Nãstase a fost… decãzut într-o funcţie, nu-i aşa, onorificã de cãtre marioneta aşa-zisului „grup de la Cluj”, Mircea Geoanã. Priviţi-l, simultan, şi pe Geoanã, acum, la expirarea sinistrei sale „misiuni” în PSD, iar contururile realitãţii din social-democraţia româneascã devin din ce în ce mai clare. Atât de clare, cã te orbesc. Suficient cât sã mai ai senzaţia cã acest partid mai trãieşte…
