* Pe vremuri, când nu exista decât o singuã televiziune şi când, de Revelion, cu aproximativ un sfert de orã înainte de miezul nopţii, se transmitea mesajul de Anul Nou al Preşedintelui Republicii, toatã suflarea româneascã lãsa la o parte orice altã preocupare şi se proţãpea, cãutându-şi un loc cât mai comod, în faţa micului ecran. Nu atât pentru a se împãrtãşi cu ideile mesajului prezidenţial, cât pentru a vedea ceasul oficial care marca scurgerea ultimului minut, a ultimelor secunde din an şi trecerea în cel urmãtor. Sentimentul cã, în acel ultim minut, vibram cu toţii la unison avea ceva aparte, imposibil de descris în cuvinte. Nu era un ecou al celebrelor unanimitãţi, ci ceva mai profund, mai misterios, care ne lega, cumva, de tainele universului celui mare, de care nu ne preocupam foarte des. Atunci, parcã, da, un fior cosmic ne dãdea târcoale şi ne simţeam cu toţii racordaţi la gravele bãtãi de clopot ce însufleţeau coordonata temporalã a Marelui Tot… Sigur, dupã aceea, imediat treceam la ale noastre, jucam Hora Unirii, dãdeam pe gât, odatã cu Nea Mãrin tradiţionalul pahar de zaibãr şi totul reintra în nomal.
* Anul ãsta, ori ne-am dezobişnuit noi, ori n-am bãgatãrã de seamã, ori cine ştie ce s-a întâmplat, dar… antemergãtorul ceasului oficial – preşedintele Republicii, de! – n-a mai apãrut. Sau o fi apãrut la sri tv ori la alte asemenea gazde primitoare de nici canalele nu le mai înghit. O sã-mi spuneţi, probabil, cã Wernerake a apãrut cu mesajul în cadrul vreunei rubrici obscure de la cine ştie ce canal obedient. Problema nu e la el, oricare-ar fi situaţiunea, problema e la noi, fiindcã a început sã ne doarã fix în bascã de zicerile lui scrâşnite şi rânjite. Şi cui îi mai arde sã numere în cor trecerea secundelor, când atâţia… alfabetizaţi la locul de muncã sunt gata sã numere, plini de entuziasm, de la unu la zece şi retur, pentru câţiva creiţari aruncaţi de cine ştie ce om milos pe stil nou? Aşa s-a întâmplat şi anul acesta când figuranţii de prin studiouri s-au luat la întrecere în materie de numãrat secundele, ca sã-şi îndeplineascã norma de… materiale pentru salarizare sau pentru primã. O sã-mi spuneţi cã şi în pieţele publice s-a întâmplat asta. Da, dar acolo, dacã nu existã D.J.-ul de serviciu (mai toate localitãţile sunt prevãzute cu aşa ceva!), intrã în rol organizatorul adunãrii, maître, cel care, spre deosebire de prichindeii amintiţi, mai dã şi puţinã greutate parangheliei de la miezul nopţii. Ei, de-ale noastre, cum spuneam, dar de ce vorbim noi despre asemenea chestiuni mãrunte? Pãi pentru cã altele mai de soi n-am prea avut.
* Evident, dacã exceptãm momentul preluãrii de cãtre ţara noastrã a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene (sau cum i-o fi zicând respectivului organism, fiindcã niciodatã nu îi reţin denumirea), eveniment care, dacã n-a trecut de-a dreptul neobservat, a fost minimalizat cu abjecţie, chiar cu sprijinul unor oficiali bruxellezi de rang înalt, cum ar fi Moş Beşleagã de Luxemburg, ãla care se încalţã cu pantofi de culori diferite şi pe care-l apucã sciatica tocmai atunci când îi e (şi ne e) lume mai dragã. Pãi, atâta vreme cât noi aruncãm cu zoaie pe noi, când o sã-i fie bine acestei ţãri?
* Madam Udrea şi amica ei, Alina Bica au fost eliberate din închisoarea costaricanã. Culmea e cã, deşi se aflã în epicentrul unui scandal internaţional, de mai bine de câteva luni, nimeni nu pare sã ştie ce se va întâmpla cu cele douã, iar meciul de ping-pong continuã, cu şanse serioase de a le reda respectivelor statutul de dive politice pe care l-au avut în regimul lui Traian Bãsescu. Ei, da, asta ne-ar mai lipsi…
* Din închisori, au început sã iasã numeroşi cetãţeni (unii dintre ei, VIP-uri), trimişi acolo ca urmare a abuzurilor Justiţiei independente şi… protocolare din România. Nimeni nu plãteşte, deocamdatã, pentru aceste abuzuri şi derapãri procedurale. Pânã una-alta, responsabili pentru ceea ce se întâmplã în sistem se încearcã a fi fãcuţi tomai cei care încearcã sã punã ordine. Ca pe la noi…
* Programele de Revelion ale televiziunilor româneşti – la fel de penibile ca şi în anii precedenţi. Nu ştiu cine le-a bãgat în cap realizatorilor cã, dacã aduc în studiouri politicieni, jurnalişti, persoane publice s.a. şi-i pun sã recite, sã joace sârbe sau sã cânte, ar face audienţã. Mã rog, gãselniţa asta merge o datã, poftim, de douã ori, dar, dacã te-ai învãţat sã-i aduci în fiecare an pe alde Petre Roman, Prişcã, generalul Pavel Abraham sau pe afonul Victor Ciutacu şi-i pui sã se maimuţãreascã în fel şi chip totul devine profund ridicol şi-i discrediteazã grav pe respectivii, oameni, unii dintre ei, absolut respectabili în profesiunile lor. Dar, asta e, dacã nici împricinaţii nu realizeazã penibilul situaţiei. Pe de altã parte, TVR, deţinãtoarea unei arhive impresionante nu e în stare sã o punã în valoare…
