A trecut şi 1 decembrie, am sãrbãtorit şi Centenarul. Mai ales în aceste douã luni din urmã s-au înteţit manifestãrile consacrate sãrbãtoririi celor 100 de ani de la Marea Unire.
Am vãzut de toate în perioada aceasta: logouri cu “Sãrbãtorim împreunã”, cãrţi, emisiuni tv, simpozioane, ziare şi reviste, expoziţii, concerte, discursuri, marşuri şi parãzi. Fiecare comunitate a celebrat dupã puteri şi inspiraţie cei 100 de ani trecuţi de la un moment de magnificã forţã istoricã: Unirea cea mare.
În “buna” tradiţie autohtonã, a doua zi uitãm repede toate declamaţiile despre unitate, solidaritate, sacrificiu, istorie, şi ne reluãm vechile obiceiuri. De ce un astfel de moment, Marea Unire, nu e menit sã rãmânã prea multã vreme în inimile noastre? De ce toate semnificaţiile marelui act istoric par pentru mulţi dintre noi simple lecţii de istorie citite într-o carte sau audiate într-un amfiteatru, şi nu sunt cu adevãrat fundamente de vibraţie, de ardoare, de credinţã autenticã? Ne trec parcã mult prea repede, ca episoadele de febrã, momentele de entuziasm patriotic, clipele de românism pur şi incandescent.
La drept vorbind, ce sã ne şi alimenteze acest fior de patriotism pur? Parãzile ? Discursurile puerile şi insipid predictibile ale politicienilor? Starea generalã a naţiunii, fundatã mai degrabã pe marasm şi disensiune? Nu avem multe motive sã cultivãm în noi, la drept vorbind, mândria de a fi român, în condiţiile în care foarte mulţi dintre noi trãiesc şi muncesc în afara graniţelor ţãrii. În condiţiile în care politicienii noştri de azi nu fac mare lucru în afara unui rãzboi intern asiduu, unii contra altora, zi de zi şi ceas de ceas. Cine sã dea exemplul unitãţii şi solidaritãţii naţionale? Cine sã dea mãsura coeziunii noastre ca popor, odatã ce onorabila noastrã clasã politicã seamãnã tot mai mult cu o vânãtoare de capete?
Vorbim de Centenar, de Marea Unire, de semnificaţii, dar când te uiţi în mica noastrã realitate româneascã trasatã de acţiunile şi gesturile politicienilor nu vezi decât aversiune, dezbinare, absurditate. Nu e zi de la Dumnezeu în care sã nu deschizi televizorul şi sã nu vezi o acuzaţie, o ceartã, un accent de violenţã verbalã. Mediul românesc de azi, în atmosfera încã vie a Centenarului, nu seamãnã deloc cu atmosfera româneascã de acum o sutã de ani, când marile noastre idealuri de uniune naţionalã au gãsit expresia reuşitei. Şi au gãsit-o pentru cã au avut şi politicieni patrioţi adevãraţi, uriaşi, fãrã seamãn.
