* În urmã cu exact o jumãtate de secol, în noaptea de 20/21 august 1968, Cehoslovacia, aflatã sub zodia eliberatoare a Primãverii de la Praga, a fost invadatã de armatele ţãrilor participante la Pactul de la Varşovia, cu excepţia României. Un incident fãrã precedent şi, pânã atunci, de neconceput în raporturile dintre „ţãrile socialiste frãţeşti”. A doua zi, pe 21 august 1968, tânãrul lider comunist al României, Nicolae Ceauşescu, a rostit, în faţa câtorva sute de mii de oameni, strânşi spontan în Piaţa Palatului din Bucureşti, o fulminantã cuvântare de condamnare fermã a respectivei intervenţii militare armate. Am trãit, stimaţi cititori, pe viu acele memorabile evenimente, cu înţelegerea şi sufletul celui care abia trecuse graniţa celor 18 ani. Aşa se scria, pe atunci, istoria în spaţiul carpato- danubiano- pontic. Privind cu o fireascã nostalgie în urmã, pot sã spun, acum, dupã 50 de ani trecuţi de atunci cã, în numai douã zile am „îmbãtrânit” cu cel puţin zece ani. Trecerea de la atmosfera de vacanţã (eram cu colegii de clasã şi cu dirigintele nostru într-o excursie în zona Vãii Prahovei şi a Braşovului) la starea de majorã îngrijorare pentru viitorul ţãrii noastre şi la situaţia taţilor noştri rechemaţi sub arme sau înrolaţi în proaspãt înfiinţatele gãrzi patriotice a fost atât de bruscã încât nu putea sã nu lase urme în sufletul nostru tânãr. Pot sã spun, fãrã teama de a greşi, cã acesta a fost cel mai important, mai înãlţãtor moment istoric pe care l-am trãit nemijlocit, în întreaga mea viaţã.
* Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu, rostitã liber, în faţa sutelor de mii de români a avut un ecou formidabil nu numai în rândul tuturor conaţionalilor, dar şi în întreaga lume democraticã, prestigiul liderului român, care condamna agresiunea de orice fel, susţinând dreptul fiecãrei ţãri, al fiecãrui popor, la autodeterminare, crescând exponenţial. Marile publicaţii din întreaga lume citau copios din discursul liderului român rostit în Piaţa Palatului din Bucureşti fragmente precum acesta: „S-a spus cã în Cehoslovacia exista pericolul contrarevoluţiei. Se vor gãsi poate mâine unii care sã spunã cã şi aici, în aceastã adunare se manifestã tendinţe contrarevoluţionare. Rãspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimãnui sã încalce teritoriul patriei noastre. Uitaţi-vã, aici e întregul nostru Comitet Central, Consiliul de Stat, Guvernul. Cu toţii suntem hotãrâţi sã servim cu credinţã poporul în construcţia socialismului, în apãrarea cuceririlor revoluţionare, a independenţei sale (…) Fiţi siguri, tovarãşi, fiţi siguri, cetãţeni ai României, cã niciodatã nu vom trãda patria noastrã, nu vom trãda interesele poporului nostru. Avem încrederea cã partidele comuniste şi muncitoreşti vor şti sã gãseascã cãile pentru a face sã se punã capãt acestui moment ruşinos din istoria mişcãrii revoluţionare”. Cum spuneam şi ceva mai înainte, altfel se scria pe atunci istoria aici, la Gurile Dunãrii… Iar noţiunile de patrie şi patriotism aveau perfectã acoperire în faptele şi manifestãrile oamenilor.
* “Iarã noi, noi epigonii…”… ne meritãm noi, oare, acest trecut relativ recent? Chiar dacã unii dintre noi l-au trãit, cum am vãzut, în mod nemijlocit?! E o întrebare ce ar trebui sã ne punã pe toţi pe gânduri. Dupã 1968, pentru ţara noastrã au venit o serie consistentã de ani buni, indiferent ce ar spune azi o falangã sau alta a propagandei oficiale. România avea un real prestigiu internaţional, iar marile puteri economice ale lumii au ajutat-o sã se dezvolte, sã-şi consolideze o industrie competitivã, puternicã, o agriculturã productivã, un comerţ eficient, o reţea de transporturi diversificatã, adaptatã nevoilor reale ale economiei şi populaţiei. Marii lideri ai Planetei (Charles de Gaule, Richard Nixon, Jimmy Carter, Willy Brandt şi atâţia alţii) veneau în mod curent la Bucureşti, în vizite oficiale, iar Nicolae Ceauşescu era, la rândul lui, primit cu toate onorurile pe toate meridianele, în toate marile capitale ale lumii. Pe de altã parte, România şi preşedintele ei deveniserã, nu doar în aceastã parte de lume, importanţi actori politico-diplomatici, fãrã de care, e regulã, nu demarau negocierile şi tratativele cel mai importante. O, tempora! Astãzi, România, împovãratã, dupã succesiunea de guvernãri catastrofale, cu rangul de colonie de mâna a şaptea, aproape cã nu mai ridicã ochii din pãmânt pe arena internaţionalã, iar cuvântul ei la marile reuniuni politico-economico-militare nici cã se mai aude. Avem, în schimb, interminabilul rãzboi româno-român, întreţinut cu îndârjire, atât din interior, cât şi din exterior de forţe profund interesate în destabilizarea acestei ţãri. Lucru care, în anul sãrbãtoririi Centenarului Marii Uniri, s-ar putea sã ne fie aproape fatal. Dacã am ajuns deja în faza decredibilizãrii/ demonizãrii instituţiilor de apãrare a Statului (a se vedea Jandarmeria, aproape pusã la zid, dupã mitingul cu zurgãlãi din 10 august), nu suntem tocmai departe de un asemenea deznodãmânt.
* Aladin Georgescu şi Adrian Duicu, adicã actualul şi, respectiv, fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi s-au împãcat, mã rog, „au bãtut palma” – aflãm dintr-o publicaţie mehedinţeanã on line. Foarte bine! Era şi anormal ca doi foşti camarazi de baricadã politicã sã continue a se… gratula pitoreasc, precum la uşa cortului (nu neapãrat) turistic. Probabil aşa e când te cerţi doar pentru plãcerea de a te împãca. Noi nu ne implicãm în aventura aceasta politico… sentimentalã. Pur şi simplu, nu e treaba noastrã. Cum nu e treaba noastrã nici sã gestionãm felul cum împricinaţii îşi respectã alegãtorii…
