* Înainte de quasi- maxi-vacanţa, despre care chiar cred cã nu s-a terminat, postam pe Facebook cîteva gânduri. Pot sã le reproduc aici? Pot!: „Aglomeraţie mare la spãlãtoriile auto! Vecinii, mam’mare, mamiţica, tanti Miţa, colegii invidioşi trebuie, musai, sã te vadã cã pleci, n’aşa, ca orice snob care se respectã, în minivacanţã cu caroseria de sã-ţi faci mustaţa-n ea, nu alta! Nu conteazã cum te-ntorci cu ea peste câteva zile… Tricicletã, trotinetã… Doamne fereşte, nu cobim! Distracţie plãcutã tuturor, cãci doar ãsta-i veacul!”
* Aceasta a fost postarea. Bilanţul celor patru sau, dupã caz, cinci zile de… vacanţã parcã vine sã ne confirme anticipãrile, ba chiar sã le depãşeascã. Pentru cã una e nevoia omului de a se relaxa, departe de locurile unde-şi duce existenţa zi de zi, cu servici cu tot, şi cu totul alta este lipsa de mãsurã şi iresponsabilitatea unora dintre semenii noştri. E suficient sã urmãreşti, fie şi-n diagonalã, orice jurnal de ştiri, pe orice televiziune, pentru a constata cã realitatea este cu mult mai gravã Accidente în lanţ (inclusiv pe cele câteva sute de kilometri de autostradã pe care-i avem), morţi şi rãniţi care au îndoliat şi îndurerat sute de familii, cu alte cuvinte, sute de destine frânte. La toate astea, se adaugã tradiţionala mizerie ecologicã lãsatã în urmã de hoardele de dezmãţaţi, de huligani notorii sau de nesimţiţi de, vorba aceea, drept comun. Dimensiunile acestei mizerii sunt, de fapt, uriaşe, iar între cei care se numãrã printre indignaţii de serviciu în faţa dezastrelor ecologice se regãsesc, cu siguranţã, mulţi dintre fãptuitorii de astãzi ai acestor dezastre. Un astfel de dezastru ecologico-moral este, în întregul ei, aşa-zisa staţiune Vama Veche (foto), pe care atâţia neisprãviţi, mulţi cu minţile înceţoşate de alcool şi de droguri, o saltã în slãvi ca pe un soi de teritoriu al libertãţii absolute. Vai de mama ei de libertate, dacã aşa ştim sã ne folosim de ea! Ei, şi ce faci cu libertatea asta? – s-ar fi întrebat Moromete. Un tânãr prieten, întrebat de mine ce face, cum îşi petrece aceste… pachete, mult prea dese, de zile libere, mi-a rãspuns simplu cã îşi rezolvã treburile, problemele rãmase în suspans, pentru cã doar atunci este lãsat în pace de toatã lumea şi se poate ocupa în pace de lucruri pe care, în mod normal, nu le poate face în zilele obişnuite de lucru. E un punct de vedere, e un mod de viaţã. Dã, însã, libertatea unor duzine de demenţi, scãpaţi de acasã în lumea largã precum vitele în lucernã şi vedeţi ce se întâmplã! Televiziunile au început sã prezinte, fãrã jenã de CNA, cazuri de cetãţeni şi cetãţence care trag pe nas substanţe interzise, de faţã cu sute de martori, pe plajã. Treaba asta mai este interzisã de lege, sau?… Iar, dacã da, organele în drept au ceva de zis?
* Persoanele mai… subţiri, mai cu pretenţii, au cãutat ambianţa cluburilor aşa-zis de fiţe, nu-i aşa, selecte. „Dar, mi se confesa o astfel de persoanã, de ce s-ar duce omul, la urma urmei, într-un club pierdut în cine ştie ce pustietate sau capãt de lume? Teoretic, pentru a ieşi din rutina cotidianã, ca sã folosesc o expresie de largã generalitate. De ce are el parte acolo? El, acolo, are parte de o adevãratã uzinã de golit forţat creierul cu ajutorul boxelor de putere uriaşã, care stricã somnul oamenilor pe o razã de câţiva kilometri buni, de imposibilitatea de a lega fie şi cea mai banalã conversaţie cu însoţitoarea/însoţitorul tãu, de bãuturi de o calitate suspectã la preţuri cosmice, de atingeri indecente, sub „acoperirea” dansului, din partea vreunui interlop de-ai casei, în mod sigur, de golirea bugetului personal pe cel puţin douã sãptãmâni, dupã tot acest tratament…hard şi de trei- patru zile, în care zaci bolnav sau nãuc de-a binelea…”. Cum spuneam, este opinia unui om pãţit, aşa cã luaţi-o stimaţi prieteni, ca atare. Eu nu-mi permit sã vã dau sfaturi sau sugestii. Pur şi simplu cã n-o fac de obicei, dar eu nu am mai cãlcat în asemenea localuri de, vorba aia, perdiţie cam de aproape patru decenii. Ultima datã cînd am fãcut-o a fost în vara lui 1980, la celebrul Bar Melody din Mamaia, unde cântau Gil Dobricã, Pãuniţa Ionescu şi alţi exponenţi de mare calitate ai genului. O, tempora!
* S-a vorbit în neştire, în toate aceste zile, de „marea sãrbãtoare comunistã 1 mai” asortând-o sonor cu frumosul cântec al lui Ciprian Porumbescu „Râde iarãşi primãvara” ca şi cum Porumbescu ar fi fost un soi de protocomunist şi nu aşii propagandei de-atunci, şmecheri nevoie mare, nu ar fi adaptat piesa noilor, nu-i aşa, condiţii… social-politice. S-a mai vorbit şi cã semnul distinctiv al acelei sãrbãtori ar fi fost micii şi berea. Ei, bine cã acum aceeaşi sãrbãtoare, e marcatã prin droguri şi whisky! Iatã avantajele progresului, vorba unui personaj caragialean!”…
