Aproape s-a stins vâltoarea din presã determinatã de scandalul descoperii unei pãrţi ascunse a M.C.V. Se aflase cã Mecanismul prin care Uniunea Europeanã (U.E.) se angaja sã sprijine o Românie angajatã în complexul proces de aderare, pãrea a-şi fi modificat, în timp, scopul iniţial. Brusc, ne-a trecut prin minte cã acest proiect aparent benefic ar fi fost menit încã de la început sã devinã altceva. Sã se transforme, în timp, într-un instrument prin care sã se controleze total România. Adicã, prin intermediul unor „recomandãri” venite din partea Comisiei Europene (C.E.) sã se realizeze subordonarea juridicã, economicã şi în final politicã a ţãrii. Întrebarea este: În interesul cui?
De ce tocmai România?
Teoretic, M.C.V. ar trebui sã reprezinte un simplu proces tranzitoriu. O acţiune în beneficiul României. Prin acesta, pentru perioada iniţialã a aderãrii, Uniunea Europeanã se angaja sã coopereze cu instituţiile româneşti şi sã verifice, la cerere, dacã evoluţia sistemului judiciar intern în relaţie directã cu crima organizatã şi corupţia din ţarã se încadreazã în sandardele Uniunii. Din motive incomplet elucidate, încã înainte de declanşarea operaţiunilor complexe pe care le impunea aderarea la UE, România a fost perceputã ca un pericol potenţial pentru Uniune. S-a pornit de la ideea preconceputã, în mare parte neadevãratã la acea datã, cã România este un stat complet controlat de crima organizatã şi putred de corupt. Prin M.C.V., gândit în decembrie 2006 (un an înainte de declanşarea procesului de aderare pentru România!), C.E. stabilea un set de criterii, numite „obiective de referinţã”, destinate, în principal, sã protejeze U.E. de contaminare de la România, noul pretendent la aderare.
Este de notorietate cã, între cele 28 de state ale U.E., numai României şi Bulgariei li s-a aplicat un asemenea „tratament”. De ce? Ce deosebeşte România şi Bulgaria de celelalte state membre? Elementele concrete ale diferenţelor sunt puţine. Primul ar fi cã ambele, vecine fiind, se aflã în Sud-Estul continentului. Al doilea, România şi Bulgaria sunt singurele state cu religie preponderent ortodoxã. În rest, dupã dispariţia U.R.S.S., traectoria lor economico-politicã se aseamãnã, uneori pânã la identitate, cu a celorlalte foste state comuniste admise în U.E.: Cehia, Croaţia, Estonia, Letonia, Polonia, Slovacia, Ungaria. State cãrora nu li s-a aplicat vreun mecanism asemãnãtor M.C.V.
Pe pagina Web a Comisiei Europene se aratã cã M.C.V. ne este necesar pentru a fi ajutaţi sã ne dezvoltãm, sã ne eficientizãm sistemele administrative şi judiciare, astfel încât România “sã-şi poatã îndeplini obligaţiile aferente statutului de membru al U.E. şi sã poatã asigura aplicarea corectã a legislaţiei, politicilor şi programelor europene”. „Reforma sistemului judiciar şi combaterea corupiei şi a criminalitãţii organizate sunt aspecte foarte importante în primul rând pentru cetãţenii români şi bulgari (sn). Odatã atinse obiectivele în domeniu, ei îşi vor putea exercita pe deplin drepturile care le revin în calitate de cetãţeni europeni”.
Prin urmare, doar ca sã ne fie bine! U.E. ajunsese la concluzia (nu ni s-a spus niciodatã prin ce metode) cã aveam un sistem judiciar şi administrativ arhaic, care nu era capabil sã asimileze legislaţia europeanã şi nici sã asigure îndeplinirea obligaţiilor României de stat membru. Din cauza stadiului înalt al criminalitãţii organizate şi corupţiei, se considera cã noi nu eram în stare sã ne exercitãm drepturile de cetãţeni europeni. Aşadar eram catalogaţi, încã dinaintea startului aderãrii, ca fiind un stat de categorie inferioarã. Credeţi cã în deceniul scurs de la aderare s-a schimbat ceva? Nu, nimic nu s-a modificat în modul în care România este perceputã la Bruxelles. Tot aşa suntem vãzuţi şi azi: un stat de categoria a doua! O demonstreazã faptul cã, dupã 11 ani de aplicare drasticã a M.C.V., în ciuda zecilor de rapoarte ale CE care, fãrã excepţie, arãtau cã facem progrese importante, suntem monitorizaţi cu şi mai mare vehemenţã.
Slugãrnicie nemãsuratã şi orbire politicã
Aparent, M.C.V. nu ni s-a impus. Noi, prin voinţa celor care decideau în 2007 soarta ţãrii, într-un avânt sinucigaş, cu gândul la rãul pe care l-am putea face unei Uniuni ce se dovedea binevoitoare cu România, am solicitat aplicarea acestui sistem de verificare asupra noastrã! Concret, peşedintele Bãsescu şi prim-ministrul Cãlin Popescu Tãriceanu, parlamentul ţãrii, s-au rugat la Bruxelles pentru aplicarea M.C.V. Era recunoaşterea, în faţa Europei, cã România este o ţarã stãpânitã de crima organizatã şi infectatã adânc cu fenomenul corupţiei! Slugarnici, fãrã pic de demnitate naţionalã, cei de mai sus şi-au pus cenuşã în cap şi au admis cã România este un stat de categorie inferioarã, nedemn de mãreţia UE, incapabil sã se gospodãreascã singur, mult sub nivelul celorlalte state europene. Şi, absolut condamnabil pentru un stat suveran prin Constituţie, au cerut imperativ sã fim conduşi din afarã.
O mutaţie vicleanã şi otrãvitã
Pe parcursul trecerii anilor, Uniunea Europeanã a sporit domeniile de „monitorizare”. Partea de “cooperare” din M.C.V. s-a diminuat pânã la dispariţie întãrindu-se componenta de verificare. Tot mai evident, M.C.V. pãrea o tentativã de a controla cât mai multe aspecte ale vieţii sociale româneşti, cu mult dincolo de cele patru „obiective de referinţã” iniţiale. Era o mutaţie vicleanã şi otrãvitã.
Aceastã mutaţie o constata, cu câţiva ani în urmã, fostul ministru al justiţiei Mona Pivniceru. Constatare care, se pare, a costat-o fotoliu ministerial! Într-un Memorandum adresat guvernului României în martie 2013 Mona Pivniceru preciza: „An de an, recomandãri noi s-au adãugat condiţionalitãţii iniţiale”. Unele dintre aceste noi condiţionalitãţi, mai spunea ministrul Justiţiei, pun sub semnul întrebãrii „consecvenţa C.E.”, ba chiar mutã domeniul de monitorizare din domeniul strict tehnic în domeniul politic: „Procedurile actuale, adicã procedurile instituite prin legea din 2005 care reglementa doar faptul cã ministrul Justiţiei propunea, C.S.M. dãdea avizul consultativ si preşedintele României opera numirea. În 2012, una din recomandarile politice (sn) se referea tocmai la introducerea procesului transparent de numire a şefilor la vârf din parchete, ceea ce înseamna cã recomandãrile s-au schimbat esenţial, ele creeazã instabilitate, pun sub semnul intrebãrii consecvenţa acţiunii Comisiei din moment ce Comisia însãşi îşi modificã esenţial propriile recomandãri, cea din 2012 fiind contrarã celei din 2007. “Dar poate cel mai important aspect este lipsa de stabilitate a condiţionalitãţilor. În afarã cã nu se ştie care sunt paşii de urmat, cu fiecare raport adãugat pe parcursul celor şase-şapte ani de monitorizare s-au tot adãugat noi şi noi recomandãri, desigur de executat (s.n.) pentru statul român”.
Poate intenţionat, sau poate nu, limitele aplicãrii M.C.V. sunt menţinute la un anumit nivel de relativitate, permiţând extinderea acestui mecanism de verificare şi impunere spre zone niciodatã avute în vedere în faza iniţialã. Este exact ceea ce spune în Memorandum şi ministrul Pivniceru: “Lipsa acestei metodologii duce la o monitorizare continuã, monitorizare care, de la condiţionalitatea iniţialã, prin intermediul recomandãrilor, a ajuns sã acopere noi arii şi domenii de monitorizare. Acest mecanism a funcţionat eminamente ca un mecanism de verificare. Noile obiective au fost adaugate unilateral. Nu a existat o cooperare efectivã (sn). Fiecare raport (M.C.V – n.n) a fixat, practic, pur contestativ condiţiile şi obiectivele pe care a dorit sã fie monitorizate”.
Desigur, C.E. a negat în totalitate constatãrile din Memorandum. Ar trebui sã ne facem a nu observa cã în cei 11 ani de cooperare-monitorizare nu numai cã nici unul dintre obiectivele iniţiale nu a fost atins, dar au apãrut în ţarã structuri specializate impunerii „recomandãrilor”, mereu altele, structuri subordonate aproape exclusiv U.E.? C.E., prin sistemul de verificare şi recomandare, conlucreazã astãzi direct cu Direcţia Naţionalã Anticorupţie (D.N.A.), cu alte structuri de forţã ale statului. C.E. impune, mascat sau nu, domenii şi direcţii în care D.N.A. sã acţioneze, se amestecã brutal în actul de justiţie, controleazã stadiul şi modul de elaborare a unor sentinţe şi hotãrâri judecãtoreşti, nu se sfieşte sã nominalizeze personalitãţi ce ar trebui condamnate cu celeritate. Prin rapoartele pe care, în baza M.C.V., CE le solicitã imperativ României, se trece cu nonşalanţã din domeniul tehnic în cel politic şi, încet dar sigur, M.C.V. se transformã într-un instrument de subordonare a voinţei politice româneşti. Putem uita cã, invocându-se acest M.C.V., României nu i se permite din motive politice intrarea în spaţiul Schengen, deşi îndeplineşte de ani buni toate condiţiile tehnice?
Implicaţiile aplicãrii în România a acestui instrument suprastatal de monitorizare sunt nenumãrate, unele încã ne decriptate pentru cetãţeanul de rând. Ceea ce simte el, cetãţeanul român, este apãsarea unui jug nejustificat în comparaţie cu sacrificiile fãcute, este sentimentul de discriminare în raport cu ceilalţi cetãţeni ai statelor din Uniunea Europeanã, este acumularea unei suite întregi de deziluzii brutale, este mentalitatea de slugã a conducãtorilor sãi, este credinţa cã de aproape trei decenii trãieşte în minciunã şi umilinţã.
Întrebarea însã, rãmâne: M.C.V., în interesul cui?
Teo Palade / Art-emis
