Poate cã venirea primãverii, într-un mod atât de atipic, cu frig şi zãpezi, poate alte cauze misterioase stau la fundamentul unei stãri de irascibilitate aproape generalã, pe care am resimţit-o şi la propria mea persoanã, şi la alţii. O anumitã stare de nervozitate, de nemulţumire, chiar de furie. Ne confruntãm, fiecare dintre noi, cu tot felul de probleme, mai mari şi mai mici. Pe unele reuşim sã le rezolvãm, pe altele nu reuşim. Şi de aici o groazã de nemulţumiri, de frustrãri. Cu toţii ne lovim, zi de zi, de ziduri. De oameni dificili, de situaţii dificile. E foarte greu în zilele noastre sã-ţi pãstrezi calmul, liniştea şi echilibrul interior. E chiar foarte greu. Absurdul unor situaţii chiar ne depãşeşte cu totul. De exemplu, ca sã vã povestesc ceva din propria mea experienţã, recentã: nu-mi vine nici azi sã cred faptul cã un cetãţean necunoscut a fost în stare sã fure şapte stâlpişori de iluminat de pe terasa Teatrului, într-o searã, iar în alta, restul de opt care mai rãmãseserã nedistruşi şi furaţi. În total 15 stîlpişori care iluminau culoarul, aleea ce duce spre cetatea medievalã. Un act ce pare banal, derizoriu, dar care e mai degrabã de domeniul absurdului. Cãci ce profit sã ai în urma unui asemenea gest? Şi cum sã nu te gîndeşti cã, Doamne fereşte, te poţi electrocuta, tu sau alţii care trec pe acolo şi din greşealã pot atinge firele rupte? Cum sã nu-ţi pese de ceilalţi? Acte de acest tip, mici hoţii şi vandalisme derizorii te fac mereu sã te întrebi la ce bun? La ce bun ne tot chinuim noi, ceilalţi, sã trãim, sã construim o lume civilizatã, luminoasã, curatã, normalã? Alte vorbe şi fapte aparent mãrunte, aparent derizorii ne brãzdeazã orizontul diurn, fãrã încetare, şi nu avem totdeauna înţelepciunea sã luãm distanţã, sã ne protejãm. De aici şi starea aceasta generalã de irascibilitate, de nemulţumire, pornitã din orice şi din nimic: de la nivelul mic al salariilor sau pensiilor la lipsa cãldurii din apartamente, de la parcãri la preţuri, şcoli, spitale, şomaj etc. Trãim într-o ţarã a nemulţumirilor de tot felul şi ne-am obişnuit aşa. Aproape cã nu mai vedem lucruri pozitive şi plãcute în jur, nu cã ele nu ar exista, pur şi simplu nu mai avem puterea sufleteascã sã le reperãm ca atare. Discutam zilele trecute cu un domn foarte agitat, foarte preocupat de mica lui afacere. Un om dealtfel corect şi harnic dar orbit efectiv de munca sa şi de problemele pe care le are cu salariaţii. Un om care efectiv de multã vreme îşi sacrificã şi sãnãtatea şi viaţa de familie pentru afacerea lui, pentru contracte, termene, taxe şi salarii. Nu mi-a plãcut ce am vãzut la el: e foarte ok munca, dãruirea pentru a te ţine de cuvânt, pentru a da salarii oamenilor etc. Dar nu mi s-a pãrut deloc ok preţul, toate costurile colaterale. Dar cîţi dintre noi, de fapt, nu trãim aşa, muncind, muncind şi iar muncind, robiţi unui stres cotidian, luptînd, agitându-ne încolo şi încoace, într-o goanã teribilã dupã…bani. Şi toate acest teriibil stres, toatã aceastã existenţã dusã sub semnul irascibilitãţii şi furiei, o ducem în dauna familiei, şi cu mari costuri pentru noi înşine, sufleteşti. Tocmai de aceea cred cã e bine ca uneori, la rãstimpuri, sã mai lãsãm deoparte toate chestiunile negative, toate nemulţumirile şi supãrãrile, toate grijile, şi sã ne întoarcem la lucrurile simple, umane, care ne bucurã cu adevãrat, şi care nu sunt legate în mod obligatoriu de bani. La bucuriiile simple, cum spunea, cândva, Constantin Noica. Şi fiecare dintre noi ştim care sunt, pentru noi înşine, aceste bucurii simple.
Bucuriile simple
– Posted on 9 March 2018Posted in: Arhiva


