Nici nu mai încape vorbã cã statul de drept din România este mai mult o poveste de adormit copiii. România este recunoscutã de puţine manuale de Ştiinţe politice drept un stat democratic. Este mai mult o pãcãlealã de economie de piaţã construitã de foştii comunişti şi securişti. Câtã economie de piaţã ştiau ãştia de la URSS, Stalin şi de la Lenin, Gorbaciov: glasnost, perestroika?? Noi erau în urmã rãu faţã de glasnost şi perestrioka. Democraţia din România este o poveste de adormit copiii. Pânã şi în Rusia se face mai bine distincţia între autoritarism şi democraţie. În România nici nu îi dai seama ce este, pentru cã pe de o parte vorbim de o adevãratã disoluţie a puterilor statului în faţa factorului politic, iar pe de altã parte de o restauraţie pe sub masã a vechilor autoritarisme cu care s-a „dedulcit” România în ultima sutã de ani. Ne mai şi mirãm de ce ne ţin în şah europenii din Vest cu primirea în spaţiul Schengen. Nu sunt siguri pe democraţia originalã româneascã, de faptul cã drumul cãtre statul de drept e unul ireversibil şi cã instituţiile funcţioneazã independent de clasa politicã şi nu la comandã politicã.
Era şi greu de construit o democraţie având în vedere fundamentele date. Nu ai cum sã pui o temelie de casã într-o mlaştinã, dacã nu faci mai întâi lucrãrile necesare de desecare. Adicã sã iei şi ultimul strop de apã. La noi nu se mai ştie nici unde este temelia, unde este fundaţia, care este acoperişul. Ai senzaţia cã democraţia româneascã e construitã cu ferestrele în loc de acoperiş, cu acoperişul în loc de fundaţie şi cu fundaţia în loc de tavan. Ori o astfel de construcţie se poate lesne prãbuşi şi chiar sã-i ucidã rapid pe locatari, la un cutremur mai mare.
Un cutremur mai mare poate fi şi un asalt al statului de drept asupra statului paralel sau al statului paralel asupra statului de drept. Depinde cine ce rol joacã: ce politicieni sunt statul sau ce instituţii şi care este rolul pe care şi-l asumã fiecare? Un atac asupra statului de drept din partea statului paralel ne poate da cu democraţia în cap, de nu ne mai revenim prea curând. Problema este cã ţara noastrã nici nu are nevoie de puţini sau de alţi inamici externi sau de care o fi ei sau de un val de musulmani din Asia sau Africa sau de un val de tancuri sau de rachete. Este nevoie de un atac din interior asupra românilor. Cum spunea şi Paler: asistãm la un rãzboi româno-român şi el nu a început de ieri de azi, ci din 1989. S-a derulat încet şi sigur, într-un teren mlãştinos şi într-o atmosferã propice.
Ce spun specialiştii în orice şi în nimic: dacã ţara noastrã o sã se mai joace mult de-a statul paralel, de drept şi de-a democraţia atunci nici nu o sã mai fie nevoie ca Putin sã trimitã ceva tancuri în ţara noastrã, ci va fi suficient sã îşi trimitã doar lideri. Nu va fi nevoie sã scoatã vreo rublã din buzunar pentru a da de pãmânt cu ţara româneascã. Cele mai rele nu sunt rãzboaiele fulger, ci cele de duratã, cele de uzurã, în care sapi la fundamentele inamicului tãu. Îl ataci ideologic, spiritual, cultural. Îl elimini cu propriile arme. Oricum România are atâtea bile negre, încât nici nu mai e cazul ca vreun inamic sã îşi facã prea multe calcule, dacã şi-ar propune sã cucereascã România.
Aşadar: Dragnea cu „eunucii” sãi ar reprezenta statul de drept, sã presupunem. Ei sunt atacaţi de statul paralel, condus de DNA şi o parte a serviciilor interne şi externe. Din amestec face parte şi societatea civilã, Soros, interesele grupurilor de interese oricare ar fi acestea. Apoi, sã presupunem cã statul paralel este reprezentat de Dragnea cu ai sãi „eunuci şi cadâne”, iar statul de drept e compus din DNA, Iohannis şi tinerii frumoşi şi liberi. Celebrii tefelişti. Statele acestea, sau stãrile se ciocnesc. Divanele. Regimul fanariot, plin de dãri şi biruri şi de funcţionari de stat cu lefuri babane. E un amestec de democraţie şi fanar. Nu avem oameni torturaţi, dar avem oameni foarte sãraci pentru care orice zi care urmeazã e o torturã: pentru cã nu au mâncare, apã, medicamente, acces la tratamente medicale, educaţie, libera circulaţie şi altele. Este tot o formã de torturã prin sãrãcie. E adevãrat. Omul e liber sã vorbeascã, dar nu e liber sã mãnânce, sã spere, sã îşi ia tratamentul pentru cancer şi altele. Atunci despre ce rãzboi real vorbim în realitate? Mai degrabã un rãzboi al statelor paralele sau mafiote sau de drept asupra cetãţenilor. Statul a uitat cã cetãţeanul este în centrul preocupãrilor sale şi Binele cetãţeanului şi nu binele unor sfere, grupuri sau divane sau stãri. Pare destul de simplu, dar toate relele pornesc în democraţie, în statul paralel şi de drept de la faptul cã nu omul este în centrul intereselor şi al preocupãrilor, ci banul.
Statul se ocupã cu bunãstarea cetãţenilor sãi. Aceasta este legea fundamentalã a democraţiei. Se pare cã politicienii, securiştii, nomenclaturiştii, analiştii, peceriştii români au uitat. Sau poate cã ne lipseşte cultura democraticã. Mai este nevoie de o sutã de ani de democraţie, astfel încât un politician sã ştie cã trebuie sã facã un pas în spate atunci când legea nu îi dã voie sã fie premier şi sã nu subjuge statul intereselor sale particulare. Asta înseamnã culturã democraticã, sã cultiv opoziţia şi minoritãţile, egalitate de şanse, condiţii egale de participare, start egal. Dar parcã vorbim de Suedia sau de Norvegia, nu de România. Mai avem nevoie de încã 70 de ani de democraţie. Dupã o sutã mai stãm de vorbã şi mai analizãm.
