Dintotdeauna a funcţionat la noi mentalitatea potrivit cãreia, în ceea ce priveşte locul de muncã, e mai bine la stat. Mai bine, în sensul de mai sigur, mai uşor, mai puţin solicitant. În vreme ce “la patron” (citeşte în mediul privat) e mai dificil, rigorile sunt mai mari, riscurile deasemeni iar ritmul şi programul de lucru sunt, de cele mai multe ori, cu mult mai solicitante decât “la stat”. A fost mereu o prãpastie între cei de la stat şi cei din mediul privat, între patronate şi instituţiile statului, între antreprenori şi birocraţi. Legãturile dintre aceştia sunt organice dar nu totdeauna armonioase. Deşi se vorbea în urmã cu mulţi ani şi la noi de statul minimal, adicã de perspective în care statul şi instituţiile sale sã ajungã minoritar în raport cu mediul de afaceri şi de dezvoltare, în ecuaţia unei economii dinamice şi libere, se pare cã am vorbit degeaba, cãci astãzi se vede cu ochiul liber cã suntem departe de condiţiile statului minimal.
Dimpotrivã, asistãm la un fenomen etatist considerabil, la intervenţii guvernamentale cam peste tot, la reglaje şi provocãri şi revocãri legislative, unele dupã altele. Statul, dupã ce iniţial, dupã integrare, dãduse impresia unei relaxãri şi tendinţe spre minimalism, a revenit repede la vechile sale cutume de control şi coerciţie. Deşi piaţa e declaratã liberã, deşi avem proceduri şi instrumente democratice, concurenţialitate şi transparenţã, statul rãmâne în jocul economic-financiar marele arbitru.
În acest context, nu e deloc surprinzãtoare declaraţia lui Mohammad Murad, preşedintele Federaţiei Patronatului din Turismul Românesc (FPTR): “Avem o problemã majorã privind zona patronalã, anume cã nu mai sunt oameni. Astãzi în România avem nevoie de cel puţin 200.000 de oameni şi vor fi toţi angajaţi, în mediul privat. Cel mai atractiv, pentru cineva care cautã un loc de muncã, este statul. Asta înseamnã mult. Este un mare handicap câtã vreme statul este mai atractiv decât mediul de afaceri. De ce? Pentru cã este mult mai uşor acolo şi mulţi dintre ei muncesc acolo mai puţin şi nu rãspund la nimic aproape. Nu au problema salariilor cã se plãtesc”.
E o realitate aici, exprimatã tranşant de Mohammad Murad. Sigur, în acest caz accentual pare a cãdea pe angajaţii din zona turismului, dar cu siguranţã şi alte patronate gândesc la fel, şi anume cã, prin nu ştiu ce miracol, a fi angajat la stat a devenit mult mai atractiv decât sã fii angajat la privat. Mai atractiv din considerentele pe care le ştim.
Dar judecând pe o dimensiune macroeconomicã nu ştiu cum ar arãta economia noastrã dacã majoritatea angajãrilor le-ar deţine statul. Motorul economiei, combustia realã, forţa şi dinamismul financiar îl aduce în joc mediul privat, nu statul. Dacã statul ar face timp de 10 ani eforturi structurate pentru întãrirea sectorului privat, pentru deschiderea unor noi pieţe de muncã, nu ne-am face griji nici pentru inflaţie, nici pentru cine ne va plãti nouã şi celor de dupã noi pensile, şi din ce. Faptul cã salariile de la stat au devenit mai atractive decât cele din sectorul privat nu e un semn de bun augur. Sigur cã instituţiile statului trebuie sã fie structure serioase, unde salariaţii sã fie bine motivaţi financiar. Doar cã în ultima vreme, mai ales de când au explodat discuţiile privitoare la legea salarizãrii unitare, s-a creat aşa, o stare de frustrare generalã, o stare de dezechilibru şi de preconflict care se simt foarte accentuate în aerul acestor zile.
