Severinenii îşi aduc aminte cu drag de spectacolele care aveau loc în urmã cu peste douã decenii. Sala era întotdeauna arhiplinã, localnicii fiind dornici sã revadã ori de câte ori aveau ocazia evoluţia dansatorilor şi a soliştilor vocali şi instrumentişti de la Ansamblul “Izvoraşul”, cel care a scris legenda folclorului mehedinţean.
Artiştii din Ansamblul folcloric “Izvoraşul” erau de neîntrecut şi de neoprit în toate evoluţiile lor de pe scene din marile oraşe din ţarã şi din Europa. Deşi era un ansamblu de amatori puteai sã pui oricând prinsoare pentru profesionalismul lor. Acum, un membru cu state vechi al ansamblului, profesorul de dans Mihai Munteanu, cu sprijinul Palatului Culturii „Teodor Costescu”, pune bazele reînfiinţãrii ansamblului, a cãrui activitate a încetat în urmã cu 10 ani, atunci când palatul şi-a închis porţile pentru lucrãri de reabilitare şi modernizare.
Anul acesta Ansamblul folcloric „Izvoraşul” împlineşte 55 de ani de la înfiinţare, moment pe care maestrul de dans Mihai Munteanu, autor a cinci volume dedicate dansului şi folclorului etnografic, îşi doreşte sã-l marcheze aşa cum se cuvine.
„Practic, activitatea s-a oprit exact cum se opreşte bãtaia inimii în momentul în care teatrul a intrat în reabilitare. Lucrez în momentul de faţã la proiectul privind acest eveniment de aniversare , dorim sã înmânãm diplome de merit pentru dansatorii ansamblului şi sã îi ridicãm pe toţi la rang de vãtaf. Vrem sã realizãm şi un album foto, dar şi o expoziţie cu afişele de la festivalurile unde am fost invitaţi”, spune Mihai Munteanu, care a activat 21 de ani la Ansamblul folcloric „Izvoraşul”.
„Este un consum fizic fantastic”
Mihai Munteanu a activat ca dansator în Ansamblul artistic „Izvoraşul” timp de 21 de ani. Povesteşte cu mult drag despre acest ansamblu şi despre anii pe care i-a petrecut alãturi de artiştii mehedinţeni. Profesionalismul membrilor ansamblului avea în spate ore multe de muncã şi de repetiţii sub bagheta instructorului Mişu Surdu.
„Pentru patru-cinci minute de dans noi alergam pe loc cât un fotbalist într-o reprizã de meci, este un consum fizic fantastic, dar aveam o condiţie fizicã foarte bunã. Altfel, nu puteai sã joci 13 suite a câte 5 minute, peste o orã numai de dans, în timpul unui spectacol. Nu aveam timp sã respirãm, îmi aduc aminte de colegi de-ai mei care erau fumãtori, nu aveau timp sã fumeze o ţigare. Pentru noi spectacolul era totul. Participam cu trup şi suflet, era o onoare pentru noi cã reprezentãm oraşul şi judeţul acolo unde eram invitaţi”, spune Mihai Munteanu.
Numele artiştilor de la Ansamblul folcloric Izvoraşul au depãşit între anii ’75-’90 graniţele ţãrii impresionîndu-i pe francezi, spanioli, nemţi, belgieni şi nu numai.
„Pentru noi spectacolul era totul, participam cu trup şi suflet, noi fãceam artã. Toatã lumea care ne vedea era imposibil sã mai ia privirea de pe noi, parcã aveam o aurã. Aici e un complex întreg, dansul dar şi costumul naţional atât de frumos, atât de elegant, cã nu aveam cum sã nu atragem atenţia”, povesteşte profesorul Mihai Munteanu (foto).
Cãluşul, preferatul strãinilor
Era nelipsit cãluşul, dansul care întotdeauna încheia spectacolul şi care fãcea furori mai ales în strãinãtate:
„Cãluşul are un grad de virtuozitate înalt, nu poţi sã ţii pasul cu muzica dacã nu ai un bagaj de experienţã în spate, dacã nu ai o condiţie fizicã deosebitã pentru cã este un dans spectaculos. Vã spun cã dansul a fost viaţa mea. Toatã lumea rãmâne blocatã când ne vedea în cãluş cu paşii aceia, senzaţionali, cãluşul este ceva extraordinar. Coregraful nostru nu se juca cu arta dansului pentru cã el respecta arta şi asta ne-a insuflat şi nouã. Dacã nu ai respect faţã de ceea ce faci nu iese un lucru de calitate. Practic se juca fãrã greşealã, atâta experienţã şi tehnicã acumulasem, sute mii de ore de antrenament de dragul artei”.
Ansamblul susţinea spectacole şi participa la mai toate festivalurile de folclor ce se organizau în ţarã şi peste hotare. La acea vreme era singura posibilitate ca oamenii de rând sã viziteze Europa pentru cã graniţele erau închise. Ansamblul mehedinţean a bãtut însã Europa în lung şi-n lat, iar de la festivalurile de folclor internaţionale s-a întors întotdeauna cu premii importante. Nu s-a întâmplat niciodatã ca vreun membru al ansamblului sã rãmânã în strãinãtate. Asta înseamnã practic blocarea oricãrei ieşiri în afara graniţelor pentru ansamblu pentru o lungã perioadã de timp.
„Era o onoare sã reprezentãm România, iar noi, nu cã eram îndoctrinaţi, eram pur şi simplu patrioţi şi atât. Dovadã cã de fiecare datã când am fost într-o ţarã strãinã, noi ne-am întors toţi, nici nu ne-a trecut prin cap mãcar sã rãmânem acolo, pentru cã eram ca o familie, nu puteam sã pãrãsim aceastã familie. Era ca şi cum aş fi plecat de lângã pãrinţi, de lângã fraţi şi surori. Cred cã din toatã România noi suntem singurii care ne-am întors acasã de fiecare datã. Consecinţele erau devastatoare, ansamblul nu mai mergea a doua oarã în strãinãtate. Poate cã se reabilita dupã 10 ani, când se mai schimbau oamenii în structurile de conducere”, îşi aminteşte profesorul de dans.
Nu erau remuneraţi
Mihai Munteanu spune cã fiecare artist din cadrul ansamblului nu aştepta bani pentru munca depusã. Fiecare membru era angajat în întreprinderile din Drobeta Turnu Severin, un oraş puternic industrializat în perioada comunistã, iar munca artisticã se fãcea în timpul liber şi de plãcere.
„Nu am primit niciodatã bani, noi veneam şi dansam de plãcere, eram un ansamblu de amatori, dar eram profesionişti din punct de vedere tehnic. Era meritul coregrafului, el ne-a injectat cu acest microb al artei dansului. Nouã ne-a plãcut, dacã ne gonea şi noi nu am fi plecat. Primeam nişte scutiri pentru la şcoalã şi mai târziu, când am devenit adulţi, eram scoşi din producţie. Niciunul din noi nu am dansat cu gândul la foloase materiale”, mai spune Mihai Munteanu.
