Adrian Nãstase, pentru mine, cel puţin, nu este un caz. Adrian Nãstase, pentru mine, cel puţin, este singurul politician autentic pe care l-a produs România postdecembristã. Ca politician, el este o creaţie a perioadei de dupã decembrie 1989, chiar dacã unii sau alţii sunt, încã, tentaţi sã-l lege, prin cine ştie ce resorturi, de tenebrele perioadei ceauşiste. Este o eroare fundamentalã. Ceauşismul pe care îl invocã ei este un efect secundar (şi extrem de palid) al perioadei imediat urmãtoare ocupaţiei sovietice de dupã ultima conflagraţie mondialã, dar care a avut efecte dintre cele mai diverse (multe dintre ele interpretate tendenţios şi, predilect, în sens naţionalist). Cu Adrian Nãstase, eu sunt congener. În ideile, în atitudinile sale, mã recunosc aproape în totalitate. Am trãit aceleaşi timpuri, ne-am format în acelaşi mediu intelectual, am asimilat aceleaşi lecturi fundamentale, am avut, probabil, aceleaşi idealuri. Dacã nu faci parte din aceeaşi generaţie, astfel de lucruri sunt mai greu de înţeles. Nãstase este un om nu numai modern, dar şi extrem de profund în gândire. Cine pune treaba asta doar pe seama pretinsei sale aroganţe nu înţelege nimic. Nãstase a înţeles, printre puţinii, cã o societate aflatã în regim de tranziţie are nevoie de un fel de „dictaturã luminatã”, dacã termenul acesta vã mai spune ceva. De aici vin toate acuzele care se aduc guvernãrii Nãstase din perioada 2000-2004. Dar, totodatã, de aici derivã şi meritele acestei guvernãri: creşterea economicã, menţinerea unui nivel de trai suportabil pentru populaţia României, în condiţiile în care aderarea ţãrii la NATO şi procesul de integrare în Uniunea Europeanã impuneau sacrificii, de cele mai mullte ori prea puţin ştiute de populaţie. Astfel de lucruri, probabil, vor fi cunoscute, în toatã complexitatea lor, prea târziu de cãtre omul de rând. Adicã atunci când, pentru omul politic Adrian Nãstase, va fi prea târziu. Dar, cine ştie, poate cã asta s-a şi urmãrit.
În contul lui Adrian Nãstase nu trebuia sã se reţinã, în condiţiile în care Traian Bãsescu deţinea toatã pârghiile de putere posibile, niciun fel de merit legat de accederea ţãrii în organismele euroatlantice. Pentru cã Adrian Nãstase era perceput de toatã lumea, dar mai ales de Traian Bãsescu, drept principalul adversar, drept principala piedicã în drumul domnie-i sale de a acapara puterea totalã în România. Bãsescu a avut, faţã de Nãstase, o adevãratã obsesie, tradusã, de-a lungul anilor, în fel şi chip. Pe de-o parte, îl minimaliza excesiv, în tot felul de împrejurãri publice, pe de altã parte, lãsa impresia cã nu-şi mai gãseşte cuvintele pentru a semnala pericolul iminent pe care îl reprezintã influenţa lui Nãstase pentru viitorul politic al României. Distihurile boante, de genul „Adriane nici nu ştii cât de mic începi sã fii”, lãsau o impresie mai mult decât penibilã, însã hãhãiturile, aş zice, de rigoare („ce tari sunt glumele mele!”) veneau sã şteargã impresia iniţialã şi sã treacã în contul proaspãtului cotrocean un sentiment de siguranţã, tipic deţinãtorului de putere proaspãt uns. Cine sã fie atent, în asemenea circumstanţe, la detalii de acest gen? În cel mai bun caz, un taliban bãsist de ultimã orã. Aşa s-a ajuns la concluzia stupidã, profund lipsitã de conţinut, cã Adrian Nãstase este simbolul corupţiei din România şi cã încarcerarea sa ar fi performanţa supremã a Justiţiei româneşti.
În faţa unui personaj abject, totalmente lipsit de caracter, ca Traian Bãsescu, a contat foarte puţin (spre deloc) faptul cã Nãstase oprise, în 2004, decizia juridicã în Dosarul Flota. Aşa se întâmplã la noi: pe cine nu laşi sã moarã…
Dar, dacã e sã ieşi în faţã cu nişte „rezultate de excepţie”, totul se explicã.
