* Cu câteva zile în urmã, mai exact, luni, 22 august, s-au împlinit 99 de ani de la naşterea marelui istoric şi critic literar Al. Piru, PROFESORUL inegalabil şi de neuitat al generaţiei noastre de studenţi filologi ai Universitãţii craiovene, de la sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ‘70. Sobru, sever şi exact în judecãţile sale de valoare, neiertãtor cu impostura, cu veleitarismul, Al. Piru era extrem de grijuliu şi de generos cu studenţii sãi. „Sunt animat de cele mai bune gânduri faţã de studenţii mei – îi mãrturisea el lui Adrian Pãunescu, într-un interviu luat pe la sfârşitul anilor ‘60 şi reprodus în volumul Sub semnul întrebãrii – ceea ce explicã, poate, larga simpatie de care, la rândul meu, mã bucur printre ei. Datorez acest lucru faptului cã studenţii vãd în mine pe cineva care a stat în preajma lui G. Cãlinescu, în care alţii se insinueazã, fãrã adeziunea sa, antumã sau postumã”. Cât se poate de adevãrat. De altfel, studenţii i-au rãmas cei mai devotaţi, mai dezinteresaţi prieteni, admiratori. Nu neapãrat datoritã generozitãţii sale, altminteri proverbiale, cât magnetismului cu totul special, care-i transforma cursurile în veritabile reprezentaţii de idei, alteori în spumoase polemici (sub acest aspect, Al. Piru era imbatabil) la distanţã cu detractorii sãi din presa (viaţa) literarã. Detractori de care marele om n-a dus lipsã şi care l-au urmãrit cu ura lor absurdã întreaga viaţã. Şi asta, fiindcã, dupã cum Profesorul însuşi spunea, în acelaşi interviu, nu aparţinea „nici unei gãşti”. „Îmi repugnã ideea – adãuga el imediat – de a mã asocia cu oameni care practicã politica de coterie; iubesc pe toţi veritabilii scriitori, detest sau sunt indiferent faţã de veleitari, amatori sau mediocri”.
* Ceea ce se ştie mai puţin despre Al. Piru este formidabila sa rezistenţã în faţa numeroaselor şi gravelor vicisitudini la care l-a supus viaţa şi despre care extrem de puţine persoane au ştiut. Asta fiindcã Profesorul nu numai cã nu s-a plâns nimãnui în legãturã cu suferinţele, cu persecuţiile pe care le-a avut de suportat de-a lungul vremii, dar nu a fãcut nici mãcar o referire publicã, o aluzie mãcar, în acest sens. Nici înainte, nici dupã decembrie 1989. Dacã ar fi avut C.V.-ul suferinţei lui Al. Piru, toatã suflarea intelectualitãţii româneşti de astãzi ar fi confiscat, pe o perioadã nedeterminatã, capitolul disidenţei/ rezistenţei româneşti. O serie de epistole ale lui Al. Piru, date publicitãţii dupã trecerea sa în Eternitate (toamna lui 1993), trimise unor prieteni vorbesc despre incredibilul abuz al unor… prieteni de a-l fi pensionat cu forţa, la limitã de vârstã, de la Universitatea din Bucureşti, prin anii ‘80. Tocmai pe el, într-un moment când în învãţãmântul superior românesc era, vã daţi seama, o inflaţie de valori, un aflux de prestigiu intelectual cum nu se mai vãzuse pânã atunci! Mai mult decât atât, şi dupã 1990 i s-a refuzat statutul de profesor consultant, în douã rânduri, şi asta doar pentru cã acceptase sã fie directorul ziarului proprezidenţial (Iliescu) Dimineaţa, funcţie râvnitã de nu puţini porumbei sãlbatici ai primului interval postcomunist. Piru a murit singur, îngrozitor de singur, într-un noiembrie tenebros al anului 1993. Noi, foştii tãi studenţi, ţi-am rãmas mereu aproape, Profesore! Un nou salut în Nemurire!
* Se apropie toamna, nu chiar toatã lumea s-a întors din vacanţã, excursii etc., starea generalã este confuzã, nimic nu se contureazã foarte clar în ceea ce priveşte aşteptãrile pentru viitorul apropiat. În Severinul nostru iubit, unde, figurativ, negura nu s-a risipit, pluteşte amintirea cu secreţii nocive a Irefutabilului, cel care şi-a bãtut joc… artistic, prin interminabila suitã de scenete, de aşteptãrile cetãţenilor Severinului în privinţa asigurãrii alimentãrii cu cãldurã şi apã caldã, cel puţin doi ani la rând şi acum, eliberat de obligaţii administrative, le sugereazã, zâmbind mânzesc-şmechereşte, noilor şefi ai oraşului şi judeţului, sã vinã la dumnealui sã-i cearã sfaturile, sã profite, Doamne iartã-ne, de imensa-i expertizã acumulatã în numãrul greu de reţinut de ani în care s-a bucurat de, vorba aia, omagiile iubiţilor severineni. Dintre care, mulţi sunt contaminaţi de o irecuperabilã naivitate, dacã se mai gândesc şi acum sã-i dea respectivului cetãţean mandat de reprezentare a Mehedinţiului în Parlament, la alegerile din decembrie. În aceastã situaţie, sunt sigur cã ne vom procopsi. Fãrã glumã!
* Cicã Victor Ponta ar vrea sã-şi facã un partid. Cu adepţii sãi din PSD, dar, desigur, şi de aiurea. Dupã toate aparanţele, nu ar fi tocmai puţini. Mai ales cã, dupã toate aparenţele, Liviu Dragnea, vrea sã facã un pas lateral, dacã nu unul înapoi, direct la Bãsescu, cel care i-a dat, primul, o pâine de mâncat în politicã. Dar, evident, nici Ponta nu pare a fi tocmai liniştit, fiindcã iohanniştii de extracţie macovistã par sã-şi regleze tunurile pe el. Iar ce voteazã populaţia României, sigur cã, la o adicã, nici nu mai conteazã.
* Iar madame Kovesi, despre al cãrei plagiat din teza de doctorat nici cã se mai pomeneşte, sfideazã legea obligativitãţii declarãrii veniturilor ascunzând, în termenul legal de depunere a declaraţiilor, nişte sume obţinute peste hotare în nişte deplasãri extrem de asemãnãtoare cu excursiile estivale. C-aşa-i la noi, cine poate oase roade, cine nu…
