* A început, sub cele mai proaste auspicii – din toate punctele de vedere posibile- Olimpiada de varã de la Rio de Janeiro. Înainte cu doar câteva zile de începutul întrecerilor, toatã lumea (sportivi, presã etc.) se plângeau cã în Satul Olimpic sunt nişte condiţii de cazare execrabile, iar dinspre golful în care urma sã se desfãşoare competiţia de canotaj şi cea de kaiak-canoe veneau cicã oarece damfuri fecaloide de toatã… aroma. Plus containerele aferente de gunoaie plutitoare. Despre ţânţarii rãspânditori de bolivarii nu mai vorbesc. Cu toate acestea, maratonul olimpic a debutat, iar impresiile au fost mai mult decât binevoitoare, pe alocuri chiar elogioase. Decepţiile, deziluziile (mã rog, cum vreţi sã le ziceţi) aveau sã vinã, cel puţin pentru noi, românii, abia dupã aceea. Pentru cã dinspre gimnasticã şi kaiak-canoe nu aşteptam, din motivele cunoscute de toatã lumea, nimic, trãgeam ceva nãdejde de la „galacticele” (iertare de vorbã proastã!) din Naţionala de handbal feminin a României. Trãgeam – aţi citit bine, stimaţi prieteni! – pentru cã, atunci când ar fi trebuit sã vinã momentul descãtuşãrii, fetele noastre pãreau coborâte, într-adevãr, dintr-o altã galaxie şi nu pãreau deloc conştiente de marea lor misiune terestrã. Aşa se face cã, scurt, foarte scurt, ele aveau sã încaseze douã bãtãi usturãtoare din partea unor team-uri aflate prin lumea a treia a handbalului terestru, respectiv din Angola şi Brazilia. Poftim de le reproşeazã ceva mult prea lãudatelor vedete ale semicercului, toate cu aurã (îndreptãţitã mai mult sau mai puţin) de MISS, care au deja pregãtite justificãrile (oboseala dupã un sezon încãrcat, deplasarea obositoare peste Ocean, dificultatea de adaptare la fusul orar şi alte asemenea chestii grozave). Ce mai, privind înapoi cu (destulã) mâhnire şi înainte fãrã pic de nãdejde, noi zicem cã, pentru noi, la Rio, cam asta a fost tot. Aşa ne-o fi cântat nouã cucul în anul de graţie (?) 2016 !
* Dacã efectul trilului cucesc se va propaga pânã la parlamentarele din decembrie, putem spune cã ne-am ars anul acesta, cu speranţele noastre cu tot. Oricum, miros de alianţe extrem de toxice se simte de pe acum în aerul politic al scumpei noastre patrii. Dar nu vreau sã anticipez.
* Atât de multã vreme iohannisto- bãsiştii au ţinut-o gaia-maţu’ cu plagiatul lui „dottore” Ponta, cã, actualmente, nimeni nu mai ia în serios aceastã problemã, destul de gravã, altminteri, pentru imaginea publicã, internã şi internaţionalã a unui demnitar de talia lui. Atât de mult s-au zbãtut bãieţii sã-l scoatã din politicã pe nãsãlie pe… pontosul în discuţie, au fãcut CNATCDTU (sau cum i-o mai zice) sã-şi dea rãsunãtor cu stângul în dreptul, au schimbat şi pe curajosul de la Educaţie cu un fost instructor de traforaj de la o anonimã casã a pionierilor din Sectorul Agricol Ilfov, doar pentru a-l deposeda mai repede de titlul de doctor pe fostul premier, în fine, atâta s-au strofocat bãieţii Dreptei nãtânge din România, cã l-au urcat pe Victor Viorel în fruntea topului politicienilor în care românii au cea mai mare încredere. Poftim culturã! Şi, dacã aceastã tendinţã se va menţine, ce se va întâmpla? Vor fi bãgaţi cãrbuni la refuz în „cazanul” procurorului de caz? Se va inventa un alt fel de …colectiv? O revuluţie, ceva, acolo, pe gustul agenturilor?
* Dar, revenind la tonul ceva mai serios al discuţiei, eu nu aş îndrãzni sã dau, cu atâta uşurinţã, un verdict în cazul doctoratului lui Ponta. Din, mãcar, douã motive: unu – nu i-am citit teza de doctorat şi, oricum, nu mi-aş fi exprimat punctul de vedere într-un domeniu care excede pregãtirea mea; doi – înverşunarea cu care inamicii sãi din politicã (Iohannis e primul şi cel mai …motivat) şi din aşa-zisa societate civilã incitã opinia publicã la demonizarea lui totalã şi definitivã. Fãrã, mãcar, a-şi ridica nişte minime şi fireşti semne de întrebare. De pildã, de ce acelaşi organism care i-a acordat titlul de doctor, în 2003, a recomandat treisprezece ani mai târziu, retragerea lui. Este o întrebare deloc complicatã, dimpotrivã, limpede ca bunã ziua, implicând un rãspuns la fel de clar, de fãrã echivoc. Se pare, însã, cã nimeni în ţara asta nu are nevoie de rãspunsuri şi de capete limpezi. Oricum, Dulpul Sãsesc, de câte ori deschide în public acest subiect, aşa cum s-a întâmplat şi cu douã zile în urmã, la o întâlnire cu nişte studenţi, se face, iremediabil, de râs. Cu alte douã zile în urmã, postase pe…reţele, o fotografie de-ale dumnealui realizatã pe la Bâlea Lac, ţinutul de veacuri al caprelor negre. Era, auziţi şi dumneavoastrã, neînsoţit de vesela-i şi pururi sprinţara-i consoartã! Vã vine sã credeţi?
* Încã o datã: despre teza de doctorat a duduii Laura Codruţa Kovesi, în legãturã cu care au fost produse în presã numeroase dovezi de plagiat, cu doi-trei ani în urmã, nu mai aminteşte nimeni, nu se ocupã, cât de cât sârguincios cineva, pe acolo, pe la DNA şi pe la temutul CNATCDT sau cum i-o mai zice? Chiar aşa, de ce atâta groasã discreţie?
