* De la o vreme, ne asasineazã urechile, pe toate canalele posibile audio-vizuale, un cântec, despre care se zice cã ar candida la titlul de hit-ul anului 2016 - „Ce are ea şi nu am eu?” Melodia, în sine, este chiar digerabilã (nu ştiu dacã este creaţia unui compozitorache autohton sau vreo prelucrare din, cum se spunea odatã, repertoriul internaţional), vocea interpretei, Delia, este plinã şi chiar încãrcatã de nuanţe, dar refrenul şi titlul – absolut penibile, ba chiar perfect vulgare. Rãsunã valea mahalalei celei mai sordide, în concerte, când numita Delia îşi maseazã insistent semnificativ zonele inghinale, în dorinţa de a sugera un rãspuns cât mai convenabil, mai clar cu putinţã la marea întrebare… existenţialistã din titlul cântecului. Şi, desigur, cât mai pe înţelesul unei anumite… pãrţi a publicului. Are şi dumneaei CE ARE EA, ce-i atât de greu de priceput? Vai de capul nostru!
* Dacã înainte de 1990 condamnabilã era banalitatea înfiorãtoare a textelor de muzicã uşoarã, în zilele noastre problema acestor texte este îngrozitoarea lor vulgaritate, aceeaşi Delia fiind un soi de, cum sã zic, promotor al stilului, al tendinţei respective. Nu suntem nişte pudibonzi, am vãzut destule la viaţa noastrã, dar orişicât. Penibilitãţile dulcege sau mobilizatoare din cântecele anilor ‘70- ‘80 devin, în comparaţie cu mizeriile pe care adesea suntem nevoiţi sã le suportãm ascultând hit-urile la ordinea zilei, sub imperativul „asta se cere!”, un veritabil balsam pentru rãnile sufletului. Fãrã exagerare.
* Sigur, mulţi ironici de circumstanţã ne vor replica, pe unde scurte, foarte scurte, cum cã la ce ar folosi mesajele noianului de cântece pacifiste din acei ani („Give peace a chance” etc. etc.) astãzi, într-o vreme când atentatele teroriste pândesc pe omul contemporan la orice pas şi când arme eficiente de contracarare a acestui pericol perfid şi mortal nu existã. Au, pe undeva, şi ei dreptate. Dar care este soluţia, dacã şi arta îşi pierde forţa de penetraţie în conştiinţe, dimensiunea ei militantã? Care e, prin urmare, soluţia? Abandonul total? Dupã uriaşele vãrsãri de sânge de la Nisa şi Istanbul, au venit, oarecum ca nişte ecouri, dar la fel de sângeroase, episoadele sinistre de la Munchen şi, foarte recent, de la Saint- Etienne, acolo unde un preot romano-catolic octogenar a fost, pur şi simplu, decapitat. Unde se va ajunge în ritmul acesta? Greu, foarte greu de spus. Cu atât mai mult cu cât, pe mãsurã ce se face mai mult caz de virtuţile dialogului, senzaţia generalã e cã nimeni parcã nu mai dã douã parale pe aceastã cale clasicã de dezamorsare a tensiunilor de tot felul. Dar e bine mãcar cã prezidentul nostru, „cel elocvent ca un Trabant”, cum i-a zis cineva, nu are vreo grijã. Dumnealui convoacã şedinţe ale Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii, cu aerul cã ar fi vorba de cine ştie ce conclavuri, în care, de fapt, se pare cã toatã lumea dezleagã cuvinte încrucişate, dacã nu aleargã de-a dreptul dupã pokemoni. Altfel nu se explicã de ce, dupã astfel de… conclavuri, dumnealui iese sã-i asigure pe „naivii” românaşi cã nu e niciun pericol, cã terorismul nu poate atinge deocamdatã România, cã nu e cazul sã ridicãm nivelul alarmei teroriste şi alte asigurãri de aceastã facturã. Probabil cã aşa şi stau lucrurile – şi foarte bine ar fi sã stea chiar aşa – dar nu ştiu de ce freamãtul acela interior, pe care doar nesiguranţa ţi-l poate da, nu ne pãrãseşte nici mãcar o clipã. Şi nici figura de plezirist veşnic aflat în vacanţã a lui Santa Klaus nu ne ajutã cu ceva.
* O ştire venitã la ceas de searã ne avertizeazã cã Irefutabilul – Gherghe C., de, l-aţi uitat?! - va deveni liderul local al noului (şi marelui, ce mama mãmicuţei ei de treabã!) PMP! De ce? Graţie meritelor sale din campania electoralã de la locale. Când, sub aripa mult prea generosului PSD, dumnealui, ca şef al fostului aliat de nãdejde, UNPR, a reuşit sã-şi strecoare un numãr apreciabil de oameni în cele consilii (judeţean şi local, dar mai ales local). Consilieri care, dupã recenta fuziune cu PMP-ul bãsist, vor face, la un semn, pasul la off side, lãsându-i pe social-democraţi în minoritate. Tare frumoasã-i politica asta! Cum reuşeşte Matrozul, cel cu multe, foarte multe probleme, sã se, vorba aia, împiciorogheze, mai serios decât ar fi visat vreodatã, în Mehedinţi, fãrã sã mişte un deget, dar cu contribuţia majorã a PSD! Este, probabil, unul din miracolele lumii în care trãim. Rãmâneţi pe fazã, stimaţi cititori, pânã spre toamnã, fiindcã spectacolul va fi total, iar succesul la public, desigur, garantat! Mehedinţiul cãzuse, politic vorbind, cam de multã vreme, într-o amorţealã din care pãrea a nu mai ieşi. Ei, acum are ocazia sã iasã spectaculos din aceastã stare. Cu ţimbale, tromboane, tamburine şi artificii, multe artificii! Doar un bob zãbavã…
