Problemele turceşti nu-mi sunt strãine. De exemplu la mine în casã, de ani buni, soţia mea se uitã la seriale turceşti. Acum urmãreşte unul, „Furtunã pe Bosfor”. Uneori, trecând prin dreptul televizorului mai vãd şi eu nişte secvenţe sau imagini, în fugã. Dar în general aud foarte bine acest serial, aşa cum le-am auzit şi pe altele. Personajele vorbesc tare, plâng, ţipã, dramatizeazã foarte intens. Oameni pasionali, şi situaţii pe mãsurã. Cert este cã respectivele seriale prind foarte bine la public, din câte se pare. La finalul fiecãrui episod soţia mea se sunã cu mama ei, soacra mea, şi dezbat minute bune în şir ultimele evoluţii, ca sã zic aşa, ale poveştii, ce s-a mai întâmplat cu x sau cu y. În acest fel am „vãzut” şi eu destule seriale turceşti, fãcând adeseori miştouri prin casã de ardoarea cu care sunt urmãrite toate acele strigãte şi desfãşurãri de lacrimi.
Pentru mine, Turcia înseamnã toate aceste lucruri casnice, de searã, aşa cum înseamnã ţinutul misterios şi pierdut Ada Kaleh, cu parfumul lui de epocã. Înseamnã cafeneaua Ada Kaleh, cu aerul ei distinct şi vechi, loc de plãcutã petrecere a timpului liber, ieri şi azi. Îmi amintesc cu nostalgie de foşti colegi de şcoalã, de origine turcã, ale cãror familii au fost strãmutate dupã construirea hidrocentralei Porţile de Fier l, dar şi de rahatul sau îngheţata din copilãrie, preparatã de una dintre ultimele familii turce rãmase în aceastã zonã.
Mi-am propus deseori sã ajung în Istanbul, pentru a vedea celebrul bazar, şi nu am nicio îndoialã cã într-o zi, cu voia lui Dumnezeu, voi putea gusta din atmosfera lui magicã. Asta, bineînţeles, dacã nu se petrece cumva vreo loviturã de stat.
Recentele evenimente din Turcia, cu laturile lor violente, confuze şi regretabile, mi-au reamintit cã pentru mine Turcia are şi aceastã rezonanţã mai puţin plãcutã. Citind sau urmãrind, în anii trecuţi, cãrţi şi documentare despre genocidul armean, m-a cutremurat cruzimea revãrsatã asupra armenilor, în 1915. Nici astãzi nu cred cã autoritãţile turce şi-au asumat acest episod obscur şi tragic din istoria lor. Pentru turci a rãmas, din câte mi-am dat seama, încã un subiect tabu. Dar din afarã privind lucrurile, toate mãrturiile despre îngrozitoarele suferinţi ale armenilor din acea perioadã, striviţi sub cizma turceascã, fãrã milã, nu mai oferã o imagine idilicã despre Turcia.
Anul trecut am citit cartea lui Varujan Vosganian, „Cartea şoaptelor”, unde se vorbeşte şi despre aceste lucruri, cu un har literar remarcabil. Acum, sincer vorbind, şi fãrã a dori sã fiu patetic, mã bucur cã fac parte dintr-un popor care nu a practicat cruzimea la nivel istoric. Poate cã nu am reuşit noi sã facem cine ştie ce mari lucruri în istoria noastrã chinuitã, strânsã cu uşa, dar nici nu am cãlcat în picioare un popor întreg.
Anul trecut am vãzut un film cutremurãtor despre acest subiect, al genocidului armean, „Tãietura/ The Cut”, în regia lui Fatih Akin, un regizor cu descendenţã turcã. Dupã acest film nu am mai putut privi lucrurile ca pânã atunci. Pur şi simplu acest film, toatã suferinţa ilustratã în el, te face sã priveşti altfel lucrurile. De aceea nu am urmãrit nimic din avatarurile recentei tentative de loviturã de stat, nimic din ce a zis sau fãcut Erdogan. Am cãpãtat o sensibilitate de armean, fãrã sã fiu aşa ceva.
Dar iubesc în continuare cafeaua la nisip şi acea Turcie profundã, frumoasã şi spiritualã, desprinsã de rãul ce îl aduce în vieţile noastre politicul diabolic şi fanatismul.
