* Vasãzicã organismul care vegheazã la încadrarea în spaţiul constituţionalitãţii a tot ceea ce se întâmplã în ţara asta şi la care, pânã nu de mult, eram puşi sã ne închinãm ca la sfintele moaşte – de Curtea Constituţionalã a României vorbesc! – a decis cã Serviciul Român de Informaţii nu poate face interceptãri în dosarele Direcţiei Naţionale Anticorupţie, trebuşoara asta revenind, de drept, procurorilor. Cât se poate de logic, de natural. Dintr-o datã, ca la un semnal, Curtea Constituţionalã a României a devenit, pentru cercurile obişnuit gureşe din pretinsa noastrã „societate civilã”, conectatã, de regulã, prin agenţii bãsismului multilateral ramificat, la tot felul de butoane, de comenzi externe, inamicul public numãrul unu, organism ultraconservator, ba chiar salvatorul marilor corupţi, înãlbitorul biografiilor acestora chiar! Trebuie sã fii complet cretin, definitiv bãtut în cap, ca sã avansezi senin, fãrã sã clipeşti, o asemenea ipotezã. Asta ar fi singura concluzie, dacã nu am avea neta senzaţie cã totul este efectul operaţiunii tenace de „încãlecare” de cãtre „ binom” a spaţiului public românesc, a mentalului colectiv, ca sã zic aşa.
* Ce ciudatã este istoria! În urmã cu mai bine de un sfert de veac, românii cereau în stradã, pe baricade, moartea securitãţii lui Ceauşescu, o structurã de forţã a Statului, care va fi avut, desigur, pãcatele ei, dar care a dovedit spirit patriotic şi luciditate în procesul de asigurare şi apãrare a independenţei şi suveranitãţii naţionale şi în alte câteva împrejurãri, de pildã, în contextul evenimentelor atât de turbulente şi de confuze din decembrie 1989. Acum, privim cu mirare cum zone distincte şi destul de compacte ale societãţii „iau în braţe” serviciile ca pe nişte garanţi ai instaurãrii dreptãţii sociale, bine ştiut fiind cã misiunea lor primordialã e cu totul alta, luxul de a avea acces la aspectele strict intime ale vieţii cetãţenilor şi a le folosi, la nevoie, ca mijloc de presiune sau de şantaj nemaifiind, cel puţin la nivel de principiu, de actualitate în mentalitatea europeanã, pe care tot sperãm a o asimila. Şi mai ciudat este faptul cã Parlamentul, forul legislativ suprem, care are între atribuţii şi exercitarea controlului civil asupra serviciilor secrete şi care este ales de electorat o datã la patru ani, se aflã, în mai toate sondajele de opinie, sub cifrele procentuale cu care sunt creditate de populaţie componentele „binomului”. Subiect numai bun de analizat, de dezbãtut, pentru atâtea contingente de sociologi şi psihologi. Care, fie vorba-ntre noi, cam lasã impresia cã taie frunzã la câini. Fiindcã, dacã nu vom primi finalmente un rãspuns la aceastã chestiune, singura concluzie cât de cât logicã ar fi aceea cã noi, românii, nu prea ştim ce vrem. Şi nu prea evaluãm împrejurãrile prin care trecem cu suficientã profunzime.
* „Cu o urmãrire penalã şi cu o combatere a infracţionalitãţii slabe, discuţia despre drepturi (drepturile omului –n.n.) este un lux teoretic” – declarã, de-a dreptul sinucigaş pentru ministrul de Justiţie care este, madame Raluca Prunã. Bravo, cucoanã, se vede de la o poştã cã eşti discipoliţa (iertat fie-mi acest barbarism!) fostului procuror comunist Monica Macovei, cunoscutã, din motive care ne scapã, şi sub numele de Madona dintre Ciocãlãi. Drepturile omului, pentru care de atâtea ori a curs sânge în Istorie, sunt pentru dumneata un „lux teoretic”? Sã fie adevãrate zvonurile potrivit cãrora aceastã Prunã are ascendenţe securistice de tip bolşevic în famelion? În cazul acesta totul are o explicaţie.
* Şi totuşi, problema care ne dã serios de gândit este alta: despre acest guvern „tehnocrat” (aiurea!) s-a spus (şi încã se mai spune!) cã ar fi fost impus de Bruxelles (mã rog, de U.E.). De la Bruxelles, dupã cum se ştie, noi luãm Luminã. Aşa derutantã, aşa amestecatã, sã fie Lumina de Bruxelles? Pânã la a o confunda de-a dreptul cu celebra varzã ce poartã numele acestei celebre metropole? Actuala politicã promovatã acum în Europa sã aibã gustul, dar, mai ales, aspectul verzei creţe şi desfoliate?
* Dupã redeschiderea Palatului Cultural Teodor Costescu, nişte mucaliţi de meserie avansau pãrerea cã aceea nu este adevãrata inaugurare, mã rog, redeschidere. Am zis-o şi noi, în vreo douã rânduri, dar a fost în glumã. Iatã, însã, cã, acum douã zile, un grup de scriitori severineni a protestat în faţa amintitului edificiu, reclamând faptul cã acesta, în fapt, este, în continuare, închis, astfel încât ei nu pot organiza activitãţile aşteptate de publicul, nu-i aşa, avid de culturã. Înţeleg, de asemenea, cã a rãmas în suspensie organizarea concursului pentru desemnarea unui manager al lãcaşului recent reabilitat, asta fiind o altã nemulţumire a protestatarilor. Fraţi cãuzaşi, acum pe bune, de ce nu l-aţi abordat pe cel cãruia unii dintre voi i-aţi ridicat atâtea osanale, marele protector al artelor şi culturii locale, Incomparabilul, Irepresibilul şi Irefutabilul edil-şef al urbei? Ei, da, chiar, de ce? Aveaţi nevoie de vreo nouã cheie a oraşului şi nu dispuneaţi de garda cãlare şi de covorul roşu necesare spre a i-o înmâna? Sau ce?
