Resetãm, dar ce?

Probabil cã Iohannis a prins ceva putere de un an de când se aflã la Cotroceni. Probabil cã a început sã înveţe toate holurile, coridoarele şi cotloanele. La câte renovãri a fãcut la vilele de protocol pesemne cã şi-a propus sã şadã douã mandate pe scaunul de şef de stat. Încã e sus în sondaje şi lucrul acest va depinde de ce va face în perioada urmãtoare, începând cu nominalizarea premierului, ţinerea în frâu a PNL, care vrea sã speculeze momentul, în speranţa cã prin anticipate se va putea instala cu o majoritate confortabilã la guvernare.
E riscant pentru PNL sã nu profite acum de moment, pentru cã nu se ştie ce se va întâmpla cu guvernul de tehnocraţi şi cum vor evolua partidele în legislativ.
PSD încearcã şi el ceva, mai timid. Cert este cã toatã lumea pare spãşitã acum. Nu se cunosc exact termenii în care au avut loc negocierile dintre preşedinte şi liderii politici. Adicã, la mica înţelegere sau la marea învoialã. Tot ce se va întâmpla de acum încolo şi pânã la alegerile de anul viitor depinde de Iohannis şi de modul în care acesta va şti sã potoleascã anumite temperamente. Chiar este nevoie de un moment zero. Nu se ştie dacã acesta este. Pânã la urmã peste stradã se va aşterne liniştea. Poate cã şi liderii politici vor începe sã îşi arate colţii unii altora şi sã rãnjeascã pe la tv. Poate cã vor deveni din nou obraznici şi o sã ne dea de înţeles cã ei sunt şefii, ei ne conduc şi trãim în ţara pe care o avem, cu bune, cu rele, cã nici ei nu pot fi mai buni decât este ţara şi societatea în momentul acestea. Deşi ei au fãcut-o sã arate aşa cum aratã în momentul acesta: fumegândã şi plinã totuşi de revoltã şi speranţã.
Politicienii s-au comportat ca nişte stãpâni de alegãtori pânã acum şi în 26 de ani cred cã s-a întipãrit la nivel celular acest tip de comportament abject. Spun cã nu observã ce vede toatã lumea, afirmã cã nu existã ceea ce frizeazã evidenţa. Politicianul e un animal periculos, cu multe piei şi cu multe blãnuri. Dar problema este cã al cui stãpân se crede, decât al propriei sale moşii pânã la urmã. În afara ţãrii nu are nicio valoare, este un tolerat, plãteşte tribut ca sã existe. Nu mai este stãpân pe ţara lui, pentru cã cel puţin cifrele reci aratã acest lucru. Este doar un stãpân de suflete şi de procente din sondaje.
România nu mai este a românilor. Sau dacã mai este ea atârnã de un fir, sã o pierdem complet. Cifrele reci aratã cã 40 la sutã din terenurile arabile de la nivelul ţãrii sunt deţinute de strãini. Este vorba de arabi, occidentali, companii şi alte firme din afara ţãrii. Este extrem de periculos sã nu mai dispui de hrana ta şi de terenurile pe care le cultivi. Pânã la urmã proprietarul face ce doreşte cu pãmântul respectiv, dar România nu a avut niciodatã vreo strategie în ceva anume. Poate doar în a asculta de licuricii cei mari, militari sau economici sau bancari şi de a vinde cuminte tot ce mai era de vândut. România are resurse uluitoare, care atrag pe oricine de pe aceastã planetã. Nu este deloc o chestie rãsuflatã. Pãmântul este o resursã importantã, pãdurea, apa. Da, simpla apã, poate fi o investiţie vitalã şi extrem de importantã pentru viitor.
Atunci ce sã mai resetãm şi cui îi mai foloseşte? Parese cã e deja ceasul al 13-lea şi puţin cam târziu pentru toatã lumea: şi pentru stradã şi pentru clasa politicã. Este posibil ca bãtãlia sã fie pierdutã. Politicienii slabi şi corupţi şi-au îndeplinit deja rolul şi au cam încheiat treburile. Nu avem nicio valoare la nivel european sau mondial. Nu ştiu cine ne mai bagã în seamã. Este momentul nu zero, ci poate minus 1. Dacã nici acum nu vor pune sã ne conducã pe cei mai fini specialişti şi pe cei mai oneşti dintre noi, mãcar pe cei mai puţin hoţi, atunci vom fi pierduţi iremediabil ca stat şi ca fiinţã naţionalã. Nu cred cã nu ne putem promova valorile. O valoare este recunoscutã şi simţitã de toatã lumea, chiar dacã nu are pile sau neamuri sau bani. Elitele se remarcã într-un anume fel, prin propunerea unei alte atmosfere şi a altei viziuni. Nu trebuie sã resetãm clasa politicã, trebuie sã o înlocuim treptat şi fãrã compromisuri cu o altã generaţie, a meritocraţiei. Este ultima şansã sau poate cã nu mai este nicio şansã, dar trebuie sã fim drepţi pânã la urmã.