Klaus, între politicã şi nedelicatese…

Cu câteva seri în urmã, îmi exprimam, în cadrul unei emisiuni de televiziune, pãrerea cã atitudinea cea mai potrivitã, la nivelul comportamentului public, dupã tragedia de la clubul „Colectiv” din Bucureşti, este TÃCEREA. Asta, în condiţiile când, pe toate reţelele media, proliferau „procurorii” de circumstanţã şi moraliştii de toate culorile, pe fondul dispariţiei în peisaj a mai tuturor politicienilor. Ideea era cã memoria tinerilor ale cãror destine au ars, la propriu, nu ar trebui întinatã de transferarea durerii şi regretelor pur omeneşti în zona dezbaterilor şi disputelor politicianiste. Evident, am vorbit în deşert. Din pãcate, cel care a reuşit, quasi- instant, transferul de care vorbeam mai sus a fost însuşi şeful statului, Klaus Iohannis.
Prin câteva „ieşiri” pe TV şi FB, acesta a cerut, cu o anumitã vehemenţã, rãspundere politicã prin demisie pentru tragedia respectivã şi o intensificare a bãtãliei cu corupţia(!). Pe cine vizau aceste cerinţe este inutil a mai preciza. Omul specula, cu o lipsã de scrupule rece, „nemţeascã”, durerea familiilor care-şi pierduserã copii în iadul de la „Colectiv” pentru a scãpa de cel cãruia îi ceruse demisia ori de câte ori avusese prilejul, de la înscãunare şi pânã în prezent, premierul Ponta. Aşa se face cã oamenii care veniserã sã se reculeagã, instigaţi şi de reactivarea la comandã a spiritului „revoluţionar” de pe facebook , şi-au luat drept azimut Palatul Victoria, cerând demisia premierului Ponta, a vicepremierului Oprea, dar şi „schimbarea întregii clase politice”.
Au fost, dupã estimãrile Jandarmeriei, peste 30 de mii de manifestanţi, care au ocupat, câteva puncte nodale de pe harta Capitalei. Dupã cum am mai spus şi scris, nu am niciun fel de simpatie, nici pentru Ponta, nici pentru Oprea. Dar, ceea ce a ţinut exclusiv de ei înşişi, au fãcut. Din teamã, din jenã, din bun simţ, dar au fãcut: AU DEMISIONAT. Sasul din fruntea Statului Român era, totuşi, nemulţumit: demisiile veneau „târziu, foarte târziu” şi nu erau decât un pas „mic”. Avea, cu toate acestea, drumul deschis cãtre instalarea, în sfârşit, a „guvernului sãu”. Ceva, parcã, îl nemulţumea, îl rodea pe dinãuntru, semn cã ţintele sale erau cu mult mai mari decât sacrificarea unui premier şi a cabinetului sãu. Ceea ce l-a fãcut sã fraternizeze, din nou, declarativ, cu Strada, cu spiritul, cu cerinţele ei. Lucru deloc condamnabil, pe fond. Atâta doar cã Strada cerea „demisia întregii clase politice” – o cerinţã cam abstractã şi, oricum, mult prea diluatã, mult prea nerealistã. Rãmâne de vãzut cum se va descurca herr Klaus cu acest foarte fierbinte cartof din mâinile sale, în condiţiile în care „demisia întregii clase politice” este, ca sã zic aşa, o treabã mult prea complicatã. Cu atât mai mult cu cât incriminata de toatã lumea clasã politicã începe chiar cu dumnealui. Iar cerinţele Strãzii trebuie, nu-i aşa, respectate necondiţionat.
Sau, cine ştie, poate cã Strada i-o fi acordat actualului prezident, un bonus, un fel de bilet de favoare, de care nu ştim noi. Ei, aşa da…