SEVERINUL ÎN PREZIUA ŞI ÎN TIMPUL RÃZBOIULUI REÎNTREGIRII NAŢIONAL-STATALE A ROMÂNILOR

Începând cu 2014 şi pânã în 2018, Europa şi omenirea întreagã comemoreazã împlinirea unui veac de la ceea ce istoria universalã a consemnat a fi fost Primul Rãzboi Mondial.
Pentru România, pe lângã marile sacrificii pe care îndeobşte le aduce un asemenea cataclism, Primul Rãzboi Mondial avut şi o dimensiune pozitivã, vãzutã de unii istorici ca o adevãratã minune, de vreme ce, la încheierea sa, el a fost încununat, aproape neaşteptat, cu împlinirea visului secular al tuturor românilor, fãurirea statului lor naţional unitar, intrat definitiv în conştiinţa publicã româneascã sub numele de România Mare.
La aceastã înfãptuire fãrã egal în istoria naţionalã a contribuit întreaga suflare româneascã, indiferent de mãrimea, clasa socialã şi politicã, nivelul de culturã, starea economicã şi de mentalitatea participanţilor. La ceasul celor ce aveau sã se întâmple, Severinul şi împrejurimile sale imediate nu s-au plasat, în mod evident, în afara imperativelor pe care le trãia comunitatea naţionalã româneascã.
La începutul anului 1916, cu o jumãtate de an înaintea izbucnirii rãzboiului, Severinul, împreunã cu întreaga ţarã, trãia ultimele momente de linişte de dinaintea furtunii. Autoritãţile comunale în frunte cu primarul Sabin Popescu aveau de fãcut faţã asperitãţilor generate de acumularea datoriilor comunei, urmare a „împrumutului de 3 milioane” de la început de veac şi a neputinţei de rambursare ritmicã a acestuia. În consecinţã, administraţia era somatã sã se concentreze asupra achitãrii ratelor la acest împrumut, precum şi a celor ce decurgeau din alte cinci împrumuturi contractate în anii 1904, 1906, 1911, 1912 şi 1914, tocmai ca efect al acumulãrii datoriilor la împrumutul de 3 milioane.
În egalã mãsurã, administraţia oraşului se strãduia sã asigure funcţionarea normalã a instituţiilor depinzând de ea, în primul rând a şcolilor, a salubritãţii, a alimentãrii cu apã şi energie etc. Dintre acestea, alimentarea cu apã stârnea îngrijorãri speciale, din cauza întârzierilor înregistrate la acest proiect faţã de termenul oficial al dãrii în funcţiune, rãzboiul fãcând ca, la anumite capitole, continuarea lucrãrilor sã fie cu desãvârşire suspendatã.
Pe mãsurã ce viaţa oraşului pãrea sã urmeze un curs normal, unele mãsuri anunţau apropierea confruntãrii militare. Încã de la începutul anului 1916, autoritãţile administrative au început sã pregãteascã, pe hârtie, mobilizarea în caz de rãzboi, sã întocmeascã evidenţe privind rechiziţiile de bunuri şi colectarea unor materiale (fier, plumb etc.) necesare armatei, sã recenzeze autovehiculele din oraş, sã evalueze funcţionarea uzinelor de apã şi electricitate în caz de rãzboi, necesarul de combustibili ş.a.
La 4 aprilie 1916, Ministerul de Interne telegrafia Primãriei Turnu Severin, ca şi celorlalte din ţarã, cã transporturile spre frontierele ţãrii, inclusiv, sau mai cu seamã spre cea vesticã, erau suspendate, din raţiuni de „înlesnire a lucrãrilor câmpului”. În luna urmãtoare, în Câmpia Severinului au fost iniţiate lucrãri cu caracter militar, faptul deschizând seria neplãcerilor produse locuitorilor şi proprietãţilor lor, prelungitã în anii de ocupaţie şi chiar în perioada ulterioarã, când s-a pus problema despãgubirilor pentru stricãciunile înregistrate.
Dupã cum se întâmplã îndeobşte în astfel de situaţii, intrarea ţãrii în rãzboi a produs efecte şi la Turnu Severin. Chiar în noaptea de 14/15 august 1916, administraţia oraşului a dispus inventarierea şi împachetarea bunurilor primãriei (arhiva, actele de valoare şi banii) şi evacuarea lor la Strehaia. Douã zile mai târziu, la 16 august 1916, se înregistra primul bombardament asupra oraşului, cel dintâi „obiectiv” lovit de inamic fiind bãile comunale. La câteva zile dupã aceasta, Primãria Turnu Severin a înregistrat prima cerere de plecare voluntarã pe front, cea a tânãrului Petre I. Roşianu, urmatã de alte câteva zeci de cereri similare.
Începând cu prima jumãtate a lunii septembrie, situaţia s-a agravat. A fost perturbatã circulaţia trenurilor dinspre Bucureşti, ceea ce a afectat aprovizionarea oraşului cu bunurile vitale activitãţii zilnice, în primul rând cu combustibili. Între timp, s-au înteţit bombardamentele inamice, efectuate inclusiv cu aviaţia, cum s-a întâmplat în ziua de 13 a lunii menţionate, când a fost lovitã zona „fântânilor”, unde existenţa unor materiale folosite la reparaţiile de la Biserica „Maioreasa” i-a indus în eroare pe atacatori, care au crezut cã în zonã era un depozit militar. Din aceeaşi perioadã, dateazã primele evaluãri fãcute la solicitarea locuitorilor cu privire la pagubele produse de aviaţie.
La începutul lui octombrie 1916, oraşul era practic izolat, ca urmare a evoluţiilor de pe front, iar în particular a evoluţiilor de pe frontul de la Dunãre şi Cerna, mai ales cã, din 7 octombrie, trenurile ce ar fi trebuit sã treacã prin Turnu Severin dinspre Bucureşti au început sã se opreascã la Strehaia.
Ultimul bombardament semnificativ pânã la luptele din Câmpia Severinului a fost cel din 5 noiembrie 1916 şi a avut ca obiectiv uzina electricã, fãrã a-i produce vãtãmãri serioase.
Cât priveşte luptele din Câmpia Severinului, documentele aratã cã acestea au început în dupã amiaza zilei de 9 noiembrie 1916. Spre seara acelei zile, companiile conduse de maiorul C. Protopopescu s-au confruntat cu trupele Regimentului german de Infanterie nr. 148 care, deşi în avantaj, n-a intrat în oraş. Rãniţii români au fost evacuaţi spre gãrile Şimian şi Balota, în timp ce reprezentanţii administraţiei române, Sabin Popescu, primar, C. Delescu, prefect, Şt. Bungeţianu, şeful poliţiei, şi N. Bardaca, şeful pompierilor, pentru a nu prejudicia oraşul, s-au prezentat în faţa oficialitãţilor militare germane cu precizarea cã urbea era liberã de trupe române. Puţin timp dupã aceea, cei patru au fost arestaţi, urmându-le şi alţi fruntaşi ai societãţii locale, dupã care oraşul a fost ocupat de trupele germane.
În zilele de 10-13 noiembrie 1916, în câmpia din nord-estul Severinului s-au desfãşurat lupte violente între proaspetele armate de ocupaţie şi efectivele grupului Cerna, care se deplasau dinspre munte, prin Brezniţa de Ocol, spre est. Pe câmpul de luptã au rãmas 262 de luptãtori români, cãrora li s-au adãugat peste 300 de rãniţi. În 13 noiembrie, armata germanã a decis sã-şi îngroape morţii, acţiune continuatã şi a doua zi. Morţii armatei române au fost îngropaţi în zilele de 15-17 noiembrie, dupã ce, în prealabil, o comisie condusã de prof. Eremia Nemiş, directorul Şcolii comerciale, a fãcut, pe cât s-a putut, identificarea cadavrelor. Locurile de îngropãciune vor fi Cimitirul ortodox, locul de lângã Castelul de apã, curtea Spitalului militar şi cea a Spitalului „Grecescu”, cimitirul din Cerneţi, precum şi câteva locuri izolate, în plin câmp, de unde eroii vor fi luaţi dupã rãzboi pentru a fi aduşi lângã camarazii lor.
Dupã luptele din Câmpia Severinului, oraşul a intrat pentru doi ani sub ocupaţia germano-austro-ungarã, pânã la 14 noiembrie 1918, perioada fiind bine ilustratã de numeroase documente.
Imediat dupã instaurarea ocupaţiei militare, a fost organizatã administraţia teritoriului ocupat. Oraşul Turnu Severin a fost pus sub jurisdicţia Comandaturii de Etapã nr. 22, iar judeţul sub Comandatura districtului Mehedinţi.
Cele douã structuri, dar mai cu seamã cea care a administrat oraşul Turnu Severin au impus un regim sever. S-a instituit un control asupra întregii vieţi a locuitorilor, cãrora li s-au eliberat acte noi de identitate. S-a pus, de la început, stãpânire pe cele mai arãtoase imobile din oraş, 43 revenind autoritãţilor, iar 214 ofiţerilor şi militarilor, dintre acestea din urmã 32 ocupate integral. Pentru nevoile armatei de ocupaţie, n-a fost scutit nici un imobil socotit a fi apt sã rãspundã acestor nevoi, în primul rând având de suferit localurile de şcoli care, nu numai cã au fost ocupate, dar, timp de doi ani, au fost de-a dreptul devastate, la plecarea ocupantului acestea fiind cvasiinutilizabile pentru procesul de instrucţie şi educaţie a elevilor. La fel, bãile comunale s-au pus aproape exclusiv la dispoziţia Comandaturii de Etapã, ca şi clãdirile Tribunalului, lângã care s-a amenajat Spitalul militar Karansebeş, Liceului „Traian”, Teatrului etc.
Din motivele menţionate, activitãţi specifice unor timpuri normale, cum ar fi activitatea şcolarã, mai ales, au fost suspendate, amânate sau desfãşurate în perioade nepotrivite, cu mult în afara uzanţelor. Lor li s-au adãugat rechiziţiile de tot felul, care au cuprins de la imobile pânã la articolele cele mai neînsemnate, de felul rogojinilor, sãpunului, lenjeriei, cauciucurilor de la trãsuri sau butoaielor de lemn sau metal, goale ori pline cu bãuturi, acestea din urmã şi ele confiscate. S-a încercat, de asemenea, sã fie preluate obiecte în folosul armatei germane, exemplu clopotul „istoric” al Bisericii „Grecescu”, pentru care s-a intervenit, fãrã succes, din pãcate, sã nu fie dezafectat, ori s-au impus efectuarea unor cheltuieli, contabilizate scrupulos în perspectiva perioadei postbelice de cãtre Sabin Popescu, primarul oraşului, la dispoziţia aceleiaşi armate, prin implicarea Comandaturii de Etapã în alcãtuirea şi aprobarea bugetelor comunei. Comerţul, la rândul sãu, a fost controlat îndeaproape, indiferent dacã era vorba despre cel cu zarzavaturi, cel cu lapte ori cu alte produse. S-a reglementat, totodatã, strict, înfiinţarea întreprinderilor industriale şi comerciale, precum şi circulaţia persoanelor în oraş, mai ales în orele de noapte şi chiar funcţionarea birjelor, puse şi ele, prioritar, în serviciul autoritãţilor de ocupaţie. Ca un corolar al acestor mãsuri, în prima jumãtate a anului 1918, s-a dispus identificarea tuturor bãrbaţilor având vârsta de 14-60 de ani, apţi de muncã, pentru a presta diverse activitãţi în folosul armatei de ocupaţie.
Dat fiind pericolul permanent al izbucnirii unor epidemii, o atenţie specialã au acordat autoritãţile de ocupaţie, dar şi cele române, organizãrii spitalelor. Imediat dupã luptele menţionate, s-au amenajat spitale militare de campanie în localurile Şcolii de Bãieţi nr. 1, Şcolii catolice, Şcolii evanghelice, al Institutului de Fete Sf. Maria, la cazarma jandarmeriei şi evident la Spitalul „Grecescu”. De asemenea, periodic, s-au luat mãsuri profilactice de combatere şi prevenire a bolilor, vizând, îndeosebi, despãducherea populaţiei, ca mãsurã de bazã în prevenirea tifosului.
Ocupaţia s-a rãsfrânt, însã, cum spuneam, mai cu seamã asupra vieţii locuitorilor. Unii, cunoscuţi cu vederi antantofile şi potrivnice Puterilor Centrale, în special intelectuali de talia unor I.St. Paulian, Petre Sergescu, George Oprescu, V. Buicã, Al. Resmeriţã, Nicolae Herescu, Vasile Vârcol, preotului Durak şi altora, au fost arestaţi şi internaţi, mai întâi în localuri din Turnu Severin, apoi au fost transferaţi în lagãrul de la Tismana şi, ca o încununare a condiţiei de deţinut, în lagãrul de la Golemo Konare, din Bulgaria, un loc de tristã amintire pentru toţi şi de unde unii, mai puţin rezistenţi, nu s-au mai întors. Faţã de aceşti internaţi şi faţã de familiile lor, ca şi faţã de familiile mobilizaţilor, sãracilor, pensionarilor şi funcţionarilor, autoritãţile comunale au manifestat în permanenţã grija cuvenitã şi, de multe ori, cu ştiinţa Comandaturii germane, le-au trimis ajutoare pentru a putea supravieţui.
Pentru ceea ce au însemnat internãrile şi detenţia în lagãrele înfiinţate de ocupant, sunt pilduitoare declaraţiile date la terminarea rãzboiului de cãtre cei care au cunoscut aceste forme de recluziune şi au avut norocul sã le supravieţuiascã.
Dupã cum rezultã din documente, din a doua jumãtate a anului 1918 a devenit din ce în ce mai limpede cã rãzboiul se apropia de sfârşit şi cã autoritãţile strãine vor pleca din România şi implicit şi din Turnu Severin. La 28 octombrie 1918, chiar înainte de plecarea acestora din acest oraş, a avut loc reinstalarea în atribuţii, în vechile sedii ale acestor instituţii, a instanţelor româneşti de judecatã. Apoi, la 13 noiembrie, aproape concomitent cu retragerea autoritãţilor de ocupaţie, administraţia comunalã care îşi reintra în atribuţii stabilea împreunã cu cetãţenii cãile de asigurare a ordinii şi siguranţei publice în oraş. La 24 noiembrie 1918, când ocupantul devenise deja o amintire pentru severineni, se fãcea cunoscut cã în fruntea judeţului, ca prefect, era numit col. Costescu, comandantul Regimentului I Cãlãraşi, care, la 8 decembrie, va fi înlocuit cu dr. Pãnescu, fost pânã atunci director al Prefecturii. În fine, la 27 martie1919, s-a decis anularea tuturor actelor şi hotãrârilor luate în regim de ocupaţie strãinã de cãtre administraţiile comunale.
Sfârşitul anului 1918 şi, în egalã mãsurã, anii 1919-1920 s-au desfãşurat pentru Severin sub semnul refacerii şi reintrãrii în normalitate. Mai întâi, a fost necesarã identificarea tuturor abuzurilor fãcute de ocupant, material şi nominal, astfel încât cei vãtãmaţi, pe cât era posibil, sã fie despãgubiţi. În chiar ziua Marii Uniri, 1 decembrie 1918, s-a dispus începerea unei ample acţiuni de stabilire a rechiziţionaţilor şi rechiziţiilor fãcute de ocupant, precum şi evaluarea acestora. Totodatã, s-a cerut identificarea eventualelor documente rãmase de pe urma administraţiei strãine pentru a fi utilizate în pregãtirea tratatelor de pace. Pentru cinstirea numelor unor eroi ai rãzboiului reîntregirii, numele unor strãzi din oraş au fost schimbate, între ele şi numele Grãdinii publice, care de acum înainte se va numi „Grãdina publicã general Ion Drãgãlina”.
Alte subiecte principale de pe agenda de lucru a administraţiei severinene, în primii doi ani de dupã rãzboi, au fost aprovizionarea populaţiei cu articolele de strictã trebuinţã (pâine, fãinã, sare, combustibili), refacerea localurilor de şcoalã (şi chiar înfiinţarea unor şcoli noi, cum a fost Şcoala Normalã de Fete şi prima Grãdinã de copii din oraş), refacerea instituţiilor fundamentale ale oraşului, a parcurilor şi grãdinilor publice, reînceperea lucrãrilor la clãdirea Teatrului, achitarea datoriilor restante cãtre firma Andreescu & Fiii din Craiova (pentru rate din anii 1913-1914 şi 1917-1919 la alimentarea cu apã a oraşului), înfiinţarea Bibliotecii „I.G. Bibicescu” (în octombrie 1919), instalarea ei în casele Aurel din centrul oraşului şi eternizarea aici a amintirii donatorului, lansarea proiectului de construire a stadionului şi internatului Liceului „Traian”, ridicarea şi întreţinerea monumentelor închinate eroilor din rãzboiului reîntregirii şi multe altele.
Problemele esenţiale care au influenţat viaţa oraşului şi a locuitorilor sãi în perioada imediat urmãtoare rãzboiului pot fi aflate, de altfel, în unul dintre cele mai interesante documente cuprinse în volum, respectiv raportul întocmit pentru Ministerul de Interne de cãtre Marius Vorvoreanu, ca preşedinte al comisiei interimare a oraşului, la 22 decembrie 1919.
Summa summarum, perioada 1916-1918-1919 a fost una dintre cele mai complexe şi mai dificile din întreaga existenţã a Severinului, corolarul fundamental al acesteia, Marea Unire din 1918, schimbând condiţia lui de oraş de graniţã în interiorul spaţiului românesc cum fusese pânã la 1918, într-una destinatã sã contribuie substanţial la integrarea în organismul naţional-statal românesc a cel puţin uneia dintre provinciile noi ale ţãrii, Banatul. Nu întâmplãtor, deşi cu dificultãţi, bãnãţenii au gãsit în zona Severinului un loc relativ prielnic de aprovizionare cu produse de strictã necesitate, achiziţionate aici la preţuri mai convenabile decât la ei acasã, iar în 29-30 iunie 1919 un grup de 150 de excursionişti bãnãţeni conduşi de episcopul Miron Cristea venea în vizitã la Severin, autoritãţile de aici strãduindu-se sã le asigure o primire cât mai frumoasã.
Prof. dr. Tudor Răţoi, director al Arhivelor Naţionale Mehedinţi