Ne facem cã nu vedem marginea prãpastiei

Acum cã problema încãlzirii locuinţelor şi apei calde menajere e rezolvatã, sau aproape rezolvatã din hârtii şi declaraţii, nu ne mai rãmâne decât sã aşteptãm, cu speranţã şi furie reţinute, finalul unei experienţe frustrante şi îngrijorãtoare. O experienţã destul de umilitoare de altfel, şi fãrã precedent pentru severineni, dacã scoatem din calcul perioada comunistã. Am fost puşi, marea majoritate dintre noi, cei ce locuim la bloc, nu doar într-o situaţie dificilã, ci şi în faţa unei impardonabile mostre de incompetenţã şi lãlãialã a administraţiei locale, primãrie şi consiliul local. Nu mai aveam mult şi repetam, la o scarã cu mult mai mare, soarta Orşovei, şi nu numai a Orşovei, unde cei ce locuiesc la bloc se încãlzesc cu lemne, iarna, cochetul orãşel învecinat având un aer cu totul dezolant şi din pricina aceasta. Prea departe de un asemenea scenariu nu am fost nici noi, cei din Severin.
Şi nu e sigur cã vom putea depãşi aceastã perspectivã cam tristã în anii ce vin, una în care Severinul va arãta ca o mare comunã, cu burlane alungite pe faţadele blocurilor şi balcoanele transformate în depozite de surcele. Soarta Termocentralei e destul de neclarã, la fel cum obscurã e alternativa de încãlzire peste iarnã în anii ce vor veni. Dupã ce un an de zile administraţia localã a tot lãlãit-o în discuţii despre un nou sistem de încãlzire, pierzându-se în proiecte şi vorbãraie, tot la vechea relaţie cu Termocentrala s-a ajuns, trist apogeu al neputinţei de a ieşi din impas al unor „aleşi” care, e din ce în ce mai limpede, nu ne meritã încrederea, şi nici votul. Problema e cine plãteşte severinenilor facturile la energie electricã şi nervii din aceastã perioadã de aşteptare şi frig? Şi cine ne poate garanta cã în faţa altor provocãri de acest gen, inestimabilii noştri „aleşi” nu vor falimenta lamentabil, aşa cum au fãcut-o pânã acum? Singurul lucru cert la care se pricep „aleşii” noştri, dovedit din plin în aceşti ani, e sã cheltuiascã fãrã cap şi coadã banul public, şi sã se împrumute în bãnci, pe spezele comunitãţii, ignorând situaţia dramaticã în care se aflã severinenii.
Cãci este cât se poate de dramaticã situaţia aceasta: depopulare masivã a oraşului, pe fondul lipsei locurilor de muncã, absenţa marilor investitori, destrãmarea industriei locale. Degeaba avem o sutã de supermarketuri, zeci de bãnci şi zeci de benzinãrii dacã nu avem unitãţi de producţie consistente. Aşa zisa strategie localã de dezvoltare a fost axatã pe comerţ. E relativ uşor sã faci acest lucru: vinzi sau închiriezi spaţii sau terenuri, pui la dispoziţie utilitãţi, te îmbeţi cu iluzia cã se vor angaja o sutã sau douã de tineri şi te baţi cu pumnul în piept. În realitate comerţul trebuie sã fie expresia finalã a unui proces mai laborios şi mai stabil, în care baza o constituie producţia, atelierele, fabricile, turismul masiv – tot ceea ce aduce bani stabili şi forţã de muncã angajatã stabilã. Cã avem încã un hipermarket în plus nu încãlzeşte pe nimeni, aşa cum nu încãlzeşte pe nimeni cã bãgãm sute de mii de euro într-un sens giratoriu, când familii întregi pleacã în Italia sau Germania sã-şi câştige traiul.
Criza de la RAAN, cea mai mare unitate economicã a judeţului, a lãsat autoritãţile publice cu ochii în soare. E peste puterea lor de a rezolva şi de a percepe dimensiunea dramaticã, şocul social şi economic al crizei RAAN, şi, în consecinţã directã, al Termocentralei. Nu avem liderii necesari, lucizi şi inteligenţi care sã discute realitatea aceasta grea în termeni europeni, corecţi şi constructivi. Avem doar nişte birocraţi mediocri, mãrginiţi, fãrã nicio idee despre ce se întâmplã. Dacã ei personal şi familia lor o duc bine mersi, asta e tot ce conteazã pentru ei. Despre ce conştiinţã civicã sã mai vorbim? Despre ce misiune socialã şi istoricã poate fi vorba în cazul unor mediocri patentaţi? Severinul e un oraş abandonat. Un oraş fãrã perspective economice, şi fãrã prezent economic. Un oraş în care problemele lui grele nu sunt puse în discuţie în mod cinstit şi constructiv, ci doar declarativ, demagogic. Ne facem cã nu vedem marginea prãpastiei, asta e tot.