O personalitate adevãratã, deci controversatã: CORNELIU VADIM TUDOR

* Nimic nu prevestea moartea lui Vadim… Chiar dacã omul afişa, de mai multã vreme, o suferinţã discretã, dar din ce în ce mai greu de dus, vizibilã cu deosebire în ritmul sensibil încetinit al paşilor sãi. Şi totuşi, clipa fatidicã… La doar 65 de ani, în seara zilei de luni, 14 septembrie 2015, Corneliu Vadim Tudor, creatorul fenomenului naţional ROMÂNIA MARE, în jurul revistei cu acelaşi nume, a trecut, vorba lui G. Cãlinescu, în univers. Ce înseamnã acest lucru? Pentru românul simplu, aflat sub vremi, apãsat, adicã, de o mulţime de nevoi şi de abuzuri, Corneliu Vadim Tudor a fost un simbol şi o speranţã. Un simbol al unitãţii naţionale şi o speranţã de mai bine. Pentru propaganda politico-mediaticã, Vadim Tudor a fost „o personalitate controversatã” – formulã repetatã pânã la saţietate, în aceste zile, pe toate posturile de televiziune, de cârduri de prompteriste analfabete şi de analişti atinşi de rabie golãneascã, pe care i-a durut în pricepere de conţinutul quasi-pleonastic al sintagmei, fiindcã, nu-i aşa, cine a auzit de vreo personalitate care sã nu fie… controversatã? În politicã, el a ilustrat direcţia naţionalã, direcţie care, prin neaşteptata lui dispariţie, rãmâne nereprezentatã, cine ştie pentru câtã vreme. Întru paguba poporului român, ajuns strãin în propria lui patrie.
* Din punctul meu de vedere, dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor – om pe care l-am cunoscut şi apreciat şi de a cãrui prietenie m-am bucurat, unul dintre vârfurile generaţiei din care fac şi eu parte – este, dincolo de opiniile pro sau contra, o pierdere imensã pentru cultura şi politica româneascã. Pentru cã, trãgând o linie, adunând şi scãzând, se pot reţine, ca date aflate dincolo de orice îndoialã, urmãtoarele: 1. Vadim a creat, practic, din nimic, o mişcare naţionalã, în jurul unei publicaţii, România Mare, pe care, cu eforturi încã nebãnuit de mari, a reuşit sã o scoatã, neîntrerupt, vreme de mai bine de 25 de ani, pânã când, iatã, şi-a dat ultima suflare. 2. Vadim nu a fost ceea ce se cheamã un om bogat, în sensul actual al termenului, singurele lui surse de venit fiind, pe lângã indemnizaţia de parlamentar, publicaţiile sale (România Mare, Politica, mai apoi Tricolorul); de câte ori era întrebat despre sursa averii sale, el îşi ridica demonstrativ stiloul. 3. Vadim şi partidul sãu au preferat sã câştige sau sã piardã pe mâna lor, evitând politica de alianţe sau de fuziuni, care, în cazul lor, nu ar fi avut ca efect decât captarea propriului electorat şi deversarea lui într-un vad politic strãin. 4. Vadim şi PRM, neparticipând la actul guvernãrii, au fost ocoliţi de flagelul marii corupţii; cazurile izolate, ca şi tentativele de trãdare, au fost rezolvate de lider prin mãsuri radicale (eliminãri, excluderi etc.). 5. Intransigenţa şi inflexibilitatea lui Vadim în ceea ce priveşte politica de alianţe şi înstrãinarea avuţiei naţionale a dus, pe de altã parte, la izolarea formaţiunii şi implicit la o serie de dezertãri, în cauzã fiind membrii de partid preocupaţi de parvenirea prin politicã, atraşi de cântecele de sirenã ale altora. 6. Vadim a participat efectiv la procesul de integrare euroatlanticã a României, dovedindu-şi cu prisosinţã aderenţa la valorile democratice, la civilizaţia europeanã, contrazicând etichetãrile grozave care începuserã a i se pune (antisemit, xenofob, retrograd etc.), lucru pentru care a fost decorat, în 2004, de preşedintele României cu Steaua Republicii în grad de cavaler. 7. Vadim a avut vocaţia de a spune, clar şi rãspicat, lucruri (adevãruri) pe care alţii nu puteau sau nu doreau sã le rosteascã, ceea ce a avut darul de a deschide nişte necesare supape în plan social, mai ales în momentele politice complicate, tensionate (cazurile de corupţie la vârful puterii, criza jurnaliştilor „rãpiţi” în Irak, cauzele crizei migranţilor etc.). 8. Vadim a purtat, prin publicaţiile sale, numeroase rãzboaie, polemici, fãcându-şi mulţi, foarte mulţi duşmani (care, acum, la moartea sa, îşi varsã, sub formã de dejecţii, toate resentimentele acumulate în timp, fiindcã sã i le verse în faţã când trãia nu prea le era la îndemânã), cãrora, în schimb, nu le-a purtat urã şi nu i-a urmãrit cu rãzbunarea sa. 9. Dupã o carierã politicã aşa cum a fost ea, cu bune şi cu mai puţin bune, Vadim a murit sãrac, dar cu o admirabilã demnitate, lãsând românilor amintirea unui patriot ardent, dezinteresat, dedicat total cauzei şi, poate tocmai de aceea, neînţeles de toţi cei care ar fi trebuit sã-l urmeze.
* O ticãloşie fãrã margini: o mânã de impostori din conducerea Senatului României a dorit sã-şi arate muşchii în faţa familiei lui Vadim Tudor şi a respins cererea ca sicriul cu corpul neînsufleţit al acestuia (fost vicepreşedinte şi, în câteva rânduri, secretar al respectivei Camere) sã fie depus în holul Palatului Parlamentului. Scuzele bâiguite de Tãriceanu sunt penibile, nici nu meritã a fi amintite. Mãcar rãspopitul Ilie Sârbu nu şi-a mai luat niciun fel de precauţii şi a declarat limpede cã nu s-a aprobat cererea cu pricina din cauza celor spuse sau scrise de Vadim la adresa unora dintre senatori. Mai exact, la adresa lui şi a lui ginericã Ponta. Bãi, nesimţiţilor, voi nu mai aveţi nicio urmã de omenie? Oricum, e limpede pentru toatã lumea cã sunteţi ofticaţi fiindcã, în viaţã, ca şi în moarte, Vadim v-a surclasat. Pe toate planurile. Spaţiul este prea mic pentru a intra în detalii.
* Adio, Vadime! Fie ca Domnul sã te aibã de-a pururi în paza Lui şi sã-ţi facã etern luminoasã amintirea în sufletele românilor pe care i-ai iubit şi care, adesea, s-au dovedit atât de ingraţi!
(p. cf. Eugen Mãicãneanu)