Revoluţia românã – o problemã politicã şi istoricã

Comunicat cãtre parlamentari şi jurnalişti
Ne adresãm dumneavoastrã într-o problemã pe care sperãm sã o înţelegeţi în adevãratul sens, care nu este numai economic şi nici preferenţial social. Este o problemã politicã şi istoricã.
Guvernul actual printr-o Hotãrîre foarte contestatã, cu numãrul 95 din 30 decembrie 2014 – publicatã la sfârşit de an când majoritatea românilor şi chiar parlamentarii se pregãteau de revelion, a dorit sã treacã pe neobservate distrugerea unei categorii de oameni şi siluirea istoriei naţionale a sfârşitului de veac şi de mileniu, mai pe direct, a Revoluţiei Române din decembrie 1989.
Cãci nimic altceva nu înseamnã sã decizi cã Revoluţia s-a terminat pe 22 decembrie la ora 12,10, când de fapt majoritatea luptelor ce au avut loc, a deceselor şi rãnirilor produse, au durat pânã la condamnarea şi execuţia dictatorului, pânã pe 25 decembrie. Iar în unele situaţii chiar mai târziu. Ce doresc sã ne convingã guvernanţii? Cã a fost o revoluţie cu orar fix? Cã Bucureştiul nu a avut importanţã în desfãşurarea şi victoria forţelor democratice? Cã revoluţie a fost numai la Timişoara, când chiar timişorenii strigau şi implorau implicarea tuturor românilor în revoluţie şi mai ales a Bucureştiului. „Azi în Timişoara, mâine-n toatã ţara” a fost chemarea celor care s-au implicat şi jertfit. De fapt, dacã veţi citi cu atenţie documentele celor care au cercetat faptele de atunci, veţi constata cã pe 22 la Timişoara se ştergeau urmele revoluţiei locale şi dacã bucureştenii nu s-ar fi ridicat la luptã în noaptea de 21 pe baricade şi nu ar fi transformat mitingul ceauşist din 22 în revoltã spontanã şi decisivã pentru alungarea dictatorului, soarta noastrã ar fi fost alta: o baie de sânge şi o încheiere ca la Primãvara praghezã.
Nu, Revoluţia Românã nu s-a terminat la orã fixã, aşa cum încearcã sã ne amãgeascã unii care erau prea tineri atunci pentru a înţelege ceva sau alţii care s-au temut de ea la început, pentru a beneficia apoi de pe urma aşa ziselor privatizãri, frauduloase de cele mai multe ori.
Revoluţia noastrã a dãrâmat nu numai un om, un dictator şi camarila sa, a dãrâmat un sistem, aşa zis socialist, şi a inaugurat un altul de tip capitalist dar cu precise trãsãturi naţionale care a adus beneficii nu celor care au luptat pe baricadele pieţii sau ale cuvintelor, ci tocmai acelora care au stat sub obroc şi acum pentru a-şi şterge ruşinea vor sã strâmbe istoria.
Ce-ar fi fost dacã Radioul şi Televiziunea publice, singurele de atunci, nu ar fi trecut instantaneu în 22 decembrie, înainte de prânz, de partea revoluţiei prin redactorii şi tehnicienii de emisie? Vor sã spunã semnatarii hotãrîrii cã nu-şi fãceau decât datoria? Pãi datoria unei instituţii „de pe lângã secţia de presã a CC PCR” era tocmai sã se opunã revoluţiei, sã susţinã regimul comunist nu sã-l sancţioneze instantaneu, alãturi de demonstranţi! Nu era sarcinã de serviciu ca sã se deschidã porţile demonstranţilor şi sã fie invitaţi pe post, nu era sarcinã de serviciu sã ţinã treazã flacãra revoluţiei pânã la victoria ei definitivã. Credeţi cã fãrã aportul hotãrîtor al redactorilor din radio şi televiziune revoluţia ar fi cuprins toatã ţara şi ar fi avut câştig de cauzã? Nu cred aşa ceva nici naivi şi nici rãu intenţionaţi…
Şi armata? Avea ordin sã reprime revoluţia. Un ministru s-a sinucis ca sã nu respecte ordinul, alţi generali şi ofiţeri au trecut de partea demonstranţilor. Unde s-a întâmplat asta? La Timişoara? Nu, la Bucureşti şi apoi prin ordinul dat de aceşti ofiţeri patrioţi peste tot.
Din 1990 pânã astãzi adevãraţii luptãtori remarcaţi, care au primit recunoaşterea statului român în conformitate cu prevederile legii 42/1990 şi au fost reconfirmaţi prin legea 341/2004, s-au tot împuţinat: din cei 7686 de la început nu mai sunt în viaţã decât aproximativ 2000 de revoluţionarii care nu s-au gândit cã la 25 de ani de la jertfa lor se va încerca schimbarea realitãţii istorice din Decembrie 1989.
Revoluţionarii adevãraţi, care au determinat prin acţiunile lor concrete, cu pieptul gol, cu arma sau cu sãgeata cuvântului scris, filmat, radiodifuzat, riscându-şi libertatea sau viaţa, au fost verificaţi de 5 (cinci) ori. Mai este nevoie de încã o verificare? Nu, este mult mai simplu sã fie eliminaţi afiliaţii, cei cu certificate obţinute pe cãi „ocolite” dupã anul 2000.
La revoluţie au murit oameni. Cei mai mulţi sunt eroi, unii poate au fost de partea cealaltã, nu ştim pentru cã nu i-a revendicat nimeni. Alţii au luptat şi au rãmas în viaţã, rãniţi sau nu, dupã şansa fiecaruia. Dar fãrã rãmânerea lor în viaţã, poporul nu ar fi câştigat.
Niciun rãzboi nu se câştigã de cãtre morţi
Morţilor, cinste şi respect; viilor, rãmaşilor, ce le oferim? Cândva, nu de mult, Parlamentul le-a recunoscut meritele şi a dat o lege a recunoştiinţei, poate şi a respectului. Ce vrea acum, sã retragem respectul pentru aceşti oameni care au fãcut posibil tot ce avem astãzi? Ei au crezut în ceva, au avut un ideal, azi în ce mai credem?
Iatã de ce credem cã Hotãrîrea 95/2014, trebuie retrasã sau respinsã de toţi, cã trebuie, de asemenea, sã le redãm acestor oameni, câţi au mai rãmas vii, drepturile tãiate de guvernul Boc şi care acum se încearcã a fi retrase total.
Şi poate, pentru respectul faţã de adevãr şi istorie, mai sunt necesare câteva precizãri:
*De fapt dictatorul a fugit la ora 12,08, nu la 12,10 cum cred miniştrii autori de OUG-uri; la 12,10 au intrat demonstranţii în CC, iar pe la 12,25 au ajuns la Radio şi pe la 13,00 la Televiziune.
**Dupã fuga cu helicopterul a cuplului Ceauşescu, dupã prima explozie de bucurie, s-a nãscut îngrijorarea cã nu se ştia unde sunt şi dacã nu cumva au reuşit sã atragã de partea lor unitãţi militare sau de securitate. Abia dupã amiaza, când radioul şi televiziunea au anunţat arestarea celor doi şi reţinerea în unitatea militarã din Târgovişte, se poate vorbi de un prim succes real al revoluţiei. Deci nu ora 12,10 are vreo relevanţã ci, mai degrabã, ca prim simbol, ora 17,00.
***Am discutat în zilele acelea, ale revoluţiei continue cu zeci de oameni care au confirmat – cei mai mulţi – cã pe ei i-au adus în stradã vocile radioului şi imaginile televiziunii şi nu ordinele cuiva, vreunui şef sau politruc. Şi n-au ieşit din case la orã fixã şi nici pentru un timp limitat.
****Alãturi de de cei care chiar au crezut în revoluţie, care au simţit cã trebuie cu orice preţ, cu orice risc sã schimbe ceva, au fost mulţi ofiţeri ai armatei române, adevãraţi patrioţi, fãrã ordinele cãrora trupa nu reacţiona „spontan şi la orã fixã” în favoarea revoluţionarilor. Fãrã conştiinţa patrioticã a acelor ofiţeri ar fi putut fi o baie de sânge în Bucureşti şi peste tot în ţarã. Niciun moment n-a dat înapoi niciun jurnalist din Radioteleviziune. Şi tocmai de aceea poporul, ţara, au ştiut ce se întâmplã, oamenii au fost uniţi şi solidari cum n-au mai fost de la cutremurul din 1977. Oare de ce numai necazurile ne adunã, uitãm apoi prea repede, sau poate ne este ruşine de cei care au fost mai curajoşi, au riscat şi acum… acum e mai bine sã-i bãgãm sub covor? La orã fixã!
Puţinã istorie europeanã
Revoluţia francezã nu s-a terminat nici mãcar odatã cu omorîrea regelui, ci abia cu încoronarea lui Napoleon ca împãrat. Revoluţia rusã nu s-a oprit la uciderea familiei ţarului ci dupã mai mult de un an.
Nici revoluţiile ”de catifea” de prin Europa nu s-au finalizat într-o zi.
Oare a fost la noi altfel? Cine o spune? Poate cei care strâmbã istoria din interese politice sau meschine.
Club 22 Radio