Obsesia distrugerii adversarului politic
Tema votului uninominal pur a fost intens dezbãtutã zilele acestea, prin ziare şi în studiourile de televiziune, deşi avem mari îndoieli cã majoritatea populaţiei a înţeles cum stã problema cu adevãrat, care sunt consecinţele şi riscurile schimbãrii sistemului de vot din mers. Populaţia are o agendã diferitã faţã de agenda politicienilor – lucru ştiut şi încã odatã probat. Marea şmecherie a votului uninominal pur pus pe tapet de Ponta – Antonescu ţine de tentaţia irepresibilã a puterii, a oricãrei puteri, de a minimaliza cât poate şansele adversarilor, eventual de a-i “ajuta’’ cât mai mult sã cadã. Obsesia distrugerii adversarului politic nu e ceva nou, dimpotrivã. E o meteahnã de care nu au scãpat nici oamenii lui Bãsescu, aşa cum, azi, nu scapã nici cei aflaţi sub stindardul USL. Cea mai coerentã poziţie exprimatã, vizavi de chestiunea votului uninominal pur, am auzit-o de la Cristian Pârvulescu (foto), preşedintele Pro Democraţia, care a atras atenţia asupra faptului cã legea electoralã Ponta-Antonescu nu respectã o seamã de principii democratice şi nici recomandãrile Comisiei de la Veneţia, singura şansã de stopare a acesteia fiind în mâinile magistraţilor Curtii Constituţionale. “Ideea asta, cã politica este spaţiul în care bãrbaţii adevãraţi se confruntã, ţine de Evul Mediu. Nu mai facem în momentul de faţã niciun fel de turniruri în care cel puternic învinge şi cel slab trebuie sã se supunã sau sã moarã. Politica înseamnã compromis. Şi singurul sistem care duce la compromis este cel proporţional”, a subliniat Cristian Pârvulescu, convins cã principala problemã de principiu a sistemului majoritar într-un tur propus de USL este legatã de nereprezentarea unor cetãţeni în Parlament. “Sistemele majoritare nu îi reprezintã decât pe cei care voteazã cu câştigatorul, nu şi pe cei care voteazã cu cei care au pierdut”. Ceea ce este cât se poate de adevãrat. “Dacã planul USL este sã distrugã un alt partid politic, PDL, e problema lor, dar şi o problemã a societãţii. Societatea este dispusã sã accepte un regim politic în care sã existe o singurã opţiune, un singur curent politic reprezentat sau acceptã pluralismul?” – întreabã Cristian Pârvulescu. Sigur, dacã e sã fim sinceri, nici pluralismul nu e, în sine, cheia binelui, dar oricum parcã e de preferat bunului plac al unui singur mare partid conducãtor. Ideea e simplã: prin scoaterea din joc a PDL şi a altor partide medii sau mici, calea USL spre autoritarism e deschisã. Sigur, PDL îşi meritã cumva soarta (nu a ştiut sã se facã mai bine înţeles, mai simpatic, nu a avut lideri naţionali şi judeţeni care sã convingã, a guvernat prost) dar e bine pentru democraţie ca el sã ocupe un loc pe bãncile opoziţiei.
Lupta corp la corp
În plan local lucrurile nu stau diferit. Confruntarea electoralã a depãşit limitele unei normalitãţi acceptate. Anihilarea de imagine a adversarului a devenit normã, din nefericire. Nu ştim cine a pornit acest rãzboi absurd, trist şi mediocru, dar e clar cã niciunul dintre combatanţi nu pare dispus sã renunţe şi sã înţeleagã cã dincolo de pumnii care şi-i administreazã mai sunt şi alţii, care-i privesc. Cred cã nu e zi în care taberele sã nu se încaiere prin intermediul televiziunilor proprii, şi nu numai. Dacã politica înseamnã compromis, atunci unde e compromisul în cazul beligeranţei USL-MNMH? Dacã nu e compromis, atunci unde e politica? Pãi nu e. E doar un lung joc al calomnierii reciproce, în care fiecare nu face decât sã-şi diminueze şansele de credibilitate în faţa cetãţenilor, în iluzia cã-şi maximizeazã şansele de victorie în alegeri. Pãi meritã preţul? Nu se putea gãsi şi o cale de mijloc, a dialogului, a argumentelor? Nu conteazã doar argumentele, conteazã şi atitudinea, caracterul, demnitatea afişãrii publice. Sigur, noi, poporul, ne distrãm privind atacurile pe care şi le administreazã. Dar sã fim serioşi, dincolo de distracţie nu e nici respect, nici încredere. Parcã aşteptam de la liderii politici judeţeni o atitudine mai echilibratã, mai cerebralã. O posturã potrivitã demnitãţilor publice spre care aspirã. Va trece şi Campania aceasta şi ce va rãmâne? Un gust amar, de agresivitate, injurie, ofensã. Un gust îndoielnic. Din pãcate Campania aceasta s-a transformat într-un fel de luptã corp la corp Mihai Stãnişoarã – Adrian Duicu, o luptã fãrã menajãri, şi fãrã respectul minim cuvenit adversarului dar şi celorlalţi. Repet, nu mai ştim şi nici nu mai conteazã cine a pornit acest joc fãrã reguli. Dar sunt convins cã din acest joc, din aceastã luptã acerbã niciunul nu va ieşi într-un câştig real de imagine, de prestigiu social. Se vor întreba într-o bunã zi dacã a meritat. Eu zic cã nu. Costurile de imagine şi de credibilitate sunt imense şi e greşeala fiecãruia cã nu a reuşit, din start, sã gãseascã o cale de compromis, sã stabileascã un pact de neagresiune care sã permitã confruntarea de idei, nu de acuze. Şi nu e vorba doar de principalii candidaţi la şefia consiliului judeţean, Mihai Stãnişorã şi Adrian Duicu. (Apropo, e destul de amuzant şi cam pueril sã tot auzi cum unii se gratuleazã pe numele mic, Costel, Mihai, mimând familiaritatea, parcã ar fi în recreaţia mare). Am fost stupefiaţi sã auzim limbajul… libertin al fostului prefect Ion Mîţu la adresa actualului primar Constantin Gherghe, lider al PDL local, din care şi fostul prefect a fãcut parte. Sigur, nimeni nu-i poate oblige sã se admire, dar de aici şi pânã la asemenea limbaj e cale lungã. Din pãcate asta e “politica” pe la noi!
