„Ca un nebun de alb…” de Eugen Mãicãneanu

Superbul curcubeu apãrut, mai zilele trecute, pe cerul înnourat al Severinului a fost ca un remember. Şi ca o blândã mustrare adusã celor care uitaserã cã, la 20 iulie 2015, Adrian Pãunescu, unul dintre cei mai prodigioşi creatori pe care i-a zãmislit acest pãmânt, ar fi împlinit 72 de ani. Ei, şi? – ar zice, deja îngreţoşat, flegmaticul de serviciu, crescut la dogma… antidogmatismului agresiv şi nenuanţat – ce-i cu asta? Cã doar n-o fi fost şi Pãunescu ãsta altceva decât un versificator factice, un menestrel de curte veche şi nouã, pe care notorietatea câştigatã „înainte” nu i-a folosit decât sã se transforme într-un factor violent obstrucţionist „dupã”. Nu am starea necesarã sã intru într-o disputã „de idei” cu astfel de specimene, care chiar s-au manifestat public în felul descris mai sus. Cum o face inclusiv un microcefal, în momentul când scriu, pe unul din posturile de televiziune ale fratelui Pãunescu. Asemenea ipochimeni i-au fãcut, în repetate rânduri, viaţa amarã marelui poet. Deşi putea bãga în buzunarul de la piept câte zece exemplare de acest fel deodatã, Adrian Pãunescu, în virtutea unei rãbdãri pe care nu i-o cunoşteam, le acorda tuturor prezumţia de vertebrate. Bine, uneori rezervele de rãbdare i se epuizau şi atunci se credea îndreptãţit a-l întreba pe vreun nefericit de ţircãdãu dacã nu cumva domiciliazã pe „Strada Zdamãtii”. Însã asemenea situaţii erau destul de rare, mai ales în ultima vreme. Problema este alta. Adrian Pãunescu nu poate fi uitat, chiar dacã, de aproape trei ani a plecat dintre noi, pentru cã Adrian Pãunescu a fost un fenomen, o personalitate uriaşã, intim legatã de transformãrile prin care a trecut societatea româneascã în ultimele patru decenii. Eugen Simion era de pãrere cã Adrian Pãunescu e o întrupare a spiritului macedon-skian. Personal, înclin sã cred cã a fost vorba de ceva mai mult de-atât. Pentru cã, în cazul lui Pãunescu, noţiunea de poet-cetãţean a cãpãtat un coeficient de concreteţe sensibil mai mare. Şi asta chiar de la debutul sãu. Atât de semnificativã pãrea activitatea lui Adrian Pãunescu pe baricadele „luptei cu inerţia”, iniţiate de Nicolae Labiş, cã tirajul incisivului şi, pe alocuri, vitriolantului sãu volum, apãrut la începutul anilor 70, „Istoria unei secunde”, a fost retras de pe piaţã şi, parţial, dat la topit. Într-o epocã literarã aflatã încã în zorii dezgheţului ideologic, ce amesteca reziduurile „obsedan-tului deceniu” cu subtilitãţile autonomiei esteticului, vocea lui Adrian Pãunescu avea o puternicã rezonanţã, imperativã şi, totodatã, revendicativã, care impunea respect dar care provoca, în egalã mãsurã, invidii şi antipatii, adesea ireductibile. Au fost nişte semne de destin, ce aveau sã se confirme în toate etapele vieţii sale de om de culturã, gazetar, poet şi politician. Cenaclul Flacãra, fenomen cultural creat de el, de o amploare şi o audienţã unice în Europa de Est a fost, pentru generaţiile de români ale acelui timp, cadrul în care se putea inspira, prin toţi porii, libertate şi în care erau promovate, cu tenacitate şi consecvenţã, valorile poeziei, muzicii şi artei româneşti, pe fondul deschiderii fertile cãtre spiritualitatea universalã. Acest lucru nu poate fi contestat nici mãcar de adversarii cei mai încrâncenaţi ai poetului, chiar dacã au fãcut tot ce a depins de ei pentru a-i tãia aripile şi a i se interzice Cenaclul. Ca politician (o vocaţie contestatã pe nedrept de unii şi de alţii), Adrian Pãunescu a fost un fel de perlã a coroanei pentru partidele în care a activat (PSM şi PSD), cu care liderilor politici în cauzã le-a plãcut sã se laude la zile mari şi atât. Cu opera sa poeticã, detractorii şi nihiliştii nu au mai avut acelaşi succes. Cele peste 50 de volume de poezie, prozã, publicisticã, interviuri constituie o realitate peste care nu se poate trece. Din ele, oricând se pot alcãtui trei-patru volume antologice masive, a cãror valoare ar putea satisface pretenţiile estetice ale oricãrui exeget. Adrian Pãunescu este un poet mare, adesea genial, care şi-a câştigat definitiv locul între nemuritori şi care, vorba cuiva, „chiar şi mort, e mai viu decât noi toţi”. De fapt, triumful definitiv al poetului („nebunul de alb”) asupra morţii („regina neagrã”) fusese prefigurat într-un delicat poem de dragoste, publicat în volumul „Locuri comune”, din 1986: „Şi te iubesc cu milã şi cu groazã,/Tot ce-i al tãu mi se cuvine mie,/Ca un nebun de alb ce captureazã/Regina neagrã pentru veşnicie…”.