Prezent, dupã foarte mulţi ani, în judeţul Mehedinţi, preşedintele Partidului România Mare, dr. Corneliu Vadim Tudor, a ţinut ca, înainte de a-i prezenta pe candidaţii partidului pe care-l conduce la apropiatele alegeri locale, sã-şi lanseze volumul „Cele mai frumoase aforisme” (Editura Fundaţiei România Mare, 2011). Semn cã, pentru domnia-sa, primeazã vocaţia de bazã – literatura. Ceea ce, în condiţiile unui climat politic îmbibat şi dominat de abjecţie, pare de-a dreptul salutar. Trebuie sã spun (de fapt, sã repet) cã lui Corneliu Vadim Tudor îi pãstrez o veche şi cu totul aparte simpatie. O simpatie ce îşi are originea nu neapãrat în forţa, într-adevãr impresionantã, cu care a fãcut ca suflul de largã respiraţie patrioticã al unei reviste („România Mare”) sã fie absorbit de un partid cu acelaşi nume (al cãrui membru – iarãşi sunt nevoit sã repet !– nu sunt), ci într-o realã comuniune de idealuri.
Cu Corneliu Vadim Tudor sunt coleg de generaţie, el vãzând lumina zilei în noiembrie 1949, cu aproape patru luni înaintea mea. Am traversat, prin urmare, aceeaşi epocã, am respirat atmosfera aceluiaşi timp, ne-am format în rigorile şi libertãţile aceluiaşi climat educaţional, am citit, probabil, amândoi aceleaşi cãrţi fundamentale şi, indiscutabil, am crezul nestrãmutat în genialitatea poporului român, în forţa lui de creaţie, cu nimic inferioarã altor neamuri. Ca ziarist şi sociolog, între atâtea condeie boante şi obediente, de care epoca respectivã (ca şi cea prezentã) nu a dus lipsã, Vadim s-a impus prin curaj, lipsã de complexe, forţa de penetraţie şi, nu în ultimul rând, pitorescul verbului sãu. E drept, „s-a mişcat” printre personalitãţi structural asemãnãtoare – Eugen Barbu, Romulus Vulpescu, Fãnuş Neagu, Adrian Pãunescu, Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Mircea Micu, Mircea Muşat şi alţii – de la care a avut numai de învãţat. Nu este de mirare cã revistele la care a publicat („Sãptãmâna”, îndeosebi, dar şi „Luceafãrul” , „Flacãra” sau „România liberã”, ziarul la care, dupã câte ştiu, a debutat ca gazetar) s-au numãrat printre cele mai de succes publicaţii de dinainte de decembrie 1989. Ciudat poate pãrea cã nu poezia sa (cu totul remarcabilã, altminteri), cuprinsã în câteva volume apãrute înainte de 1980, a atras atenţia, ci scrierile sale polemice, cu tematicã istoricã, politicã şi sociologicã de dupã acest an („Idealuri”, „Istorie şi civilizaţie”, „Mândria de a fi român”), unele retrase din circulaţie şi date la topit de cenzura vremii. Ecourile polemicilor generate de aceste cãrţi nu s-au stins nici astãzi. Din pricina lor, dar şi ca urmare a faptului cã, pe lângã darul ieşit din comun de a-şi crea, din senin, adversitãţi ireductibile, inclusiv cu inşi care nu ar merita atenţie, nu abandoneazã la jumãtate disputele în care a apucat sã se angreneze, Corneliu Vadim Tudor a fost şi este ţinta a zeci, dacã nu sute de atacuri mizerabile. Evident, nici el nu a rãmas dator. Aplicând aceleaşi mijloace şi în viaţa politicã, Vadim s-a confruntat cu percepţia profund nedreaptã a unor concetãţeni, care s-au grãbit sã-l eticheteze ca „om nesigur”, mereu pus pe scandal, fapt permanent speculat de „fãcãleţii de sondaje” care-l fixeazã, pe el ca şi partidul pe care-l conduce, în dreptul unor procente cel puţin meschine. Cã lucrurile nu stau aşa, cã omul are o cu totul altã structurã, o dovedeşte, cu asupra de mãsurã, volumul despre care vorbeam la începutul acestor rânduri şi pe care l-a lansat la Turnu Severin.
Aforismele cuprinse în acest tom antologic scot în evidenţã un scriitor, un intelectual de profundã extracţie umanistã, un excepţional observator al lumii, al circumstanţialitãţii existenţiale, al moravurilor sociale, un moralist superior şi, nu în ultimul rând, un amator de fine calambururi, un umorist senin, lipsit de umori maligne sau de accente mizantropice. Aforismele lui Vadim nu sunt pândite de uscãciunea abstracţiunii, dimpotrivã, sunt pline de seva vieţii, de prospeţime, de spectaculoasã actualitate, de cele mai neaşteptate paradoxuri. Cum este cel cuprins în ultimul aforism al culegerii – „Ce-i de fãcut? Nimic!” - în care sensul scormonitor al marii întrebãri leniniste este anihilat brusc de fatalismul rãspunsului. Poate, zicem noi, cã mai este ceva de fãcut cu un intelectual autentic rãtãcit în jungla politicii: sã-i fie fixat, de pildã, un regim de scris cât se poate de strict.
Chiar împotriva voinţei lui.
