Cursa pentru alegerile locale a intrat în linie dreaptã iar miza ei majorã este primenirea, reîmprospãtarea administraţiei locale şi judeţene – sintagmã care, trebuie sã recunoaştem, nu spune mai nimic, în sine, deşi poate cã sunã bine. Chiar votãm pentru o schimbare la faţã a administraţiei publice ? Totul în aceastã campanie electoralã pare mai degrabã o luptã a orgoliilor politice exacerbate în jurul prãzii, un dans tribal în jurul centrelor de putere, şi nicidecum o confruntare a viziunilor administrative, a proiectelor ce au ca interes major comunitãţile din care facem parte, judeţ, comune şi oraşe. Prea puţine idei şi prea multe sloganuri şi poze.
Acuzele, bârfele, calomniile curg dintr-o parte şi alta, copios, iar datul la gioale a devenit deja un sport local îmbrãţişat cu ardoare de mai toţi combatanţii. În locul dezbaterilor constructive, democratice, din care sã pricepem ceva despre localitatea şi judeţul în care trãim – ce ar trebui fãcut şi cum – avem parte de cu totul altceva: un fel de luptã surdã, îndârjitã, a orgoliilor rãnite şi a umorilor.
De fapt, dacã stãm bine sã ne gândim, ce vom vota la alegerile locale din iunie? Primari, consilieri, preşedintele consiliului judeţean. Dacã despre primar mai ştim câteva ceva, ce face şi mai ales ce poate face, despre ceilalţi actori ai administraţiei publice ştim, din pãcate, prea puţine lucruri. Fac pariu cã dacã purcedem la un sondaj serios foarte mulţi dintre noi nu ştiu prea limpede ce fac şi mai ales ce ar trebui sã facã respectivii consilieri, locali şi judeţeni, şi preşedintele consiliului judeţean.
În mod ciudat, în pofida atâtor televiziuni şi ziare, nu a existat deloc o bunã informare a cetãţenilor în privinţa acestor organisme de conducere care, culmea, îi reprezintã. Instituţii precum consiliile locale, judeţene, prefecturile rãmân pe mai departe într-o zonã destul de neclarã din punctual de vedere al majoritãţii cetãţenilor, cu atribuţii şi funcţii pe care nu toatã lumea le înţelege aşa cum ar trebui. Cel mai clar vot rãmâne cel aplicat primarului – figura comunitãţii cea mai vizibilã.
În rest, pauzã.
Societatea civilã a murit?
Trebuie sã constatãm cu îngrijorare faptul cã între politicieni şi cetãţeni aproape cã nu mai existã nicio instanţã intermediarã, aşa zisa societate civicã. Sindicate, organizaţii nonguvernamentale, asociaţii, uniuni de creaţie – aproape cã nu li se aude vocea în acest concert electoral dizarmonic. Singura instanţã care se interpune politicienilor şi cetãţenilor rãmâne presa, cu plusurile şi minusurile sale date de partizanatele mai mult sau mai puţin fãţişe în care e ancoratã.
Din pãcate pentru noi toţi presa e prea puţin liberã, liberã cu adevãrat, pentru a-şi exercita rolul de arbitru electoral. Politicul a fãcut tot posibilul sã şi-o subordoneze, şi în multe cazuri a reuşit, investind în trusturi media. E de ajuns sã schimbi canalul ca sã-ţi dai seama de diferenţa de nuanţã dintre o abordare şi alta.
În afara presei însã, aproape cã nu a mai rãmas nimic din societatea civilã, cea care, cu un deceniu în urmã, separa binele de rãu, adevãrul de minciunã, şi conta atât de mult. Intelectualii tac chitic, desolidarizaţi şi intimidaţi de tupeul politicienilor dar şi de apatia populaţiei. Cel mai bun exemplu e unul recent, cel referitor la acuzaţia de plagiat la adresa ministrului Mang (foto). Foarte puţini au fost cei care au avut curajul sã spunã lucrurilor pe nume. Şi mai puţini cei care au cerut demisia acestui ministru controversat. Avem nevoie de societatea civilã, de intelectuali, aşa cum avem nevoie de presã. Fãrã ei nu va mai exista niciun baraj între demagogia politicianistã şi realitatea socialã.
Avem nevoie de frizeri, dar avem nevoie şi de filosofi, chiar dacã mulţi surâd când aud aşa ceva.
