O reprezentare fidelã a nonsensului politic

* Aşa cum era, de la bun început, previzibil, moţiunea de cenzurã iniţiatã de Gorghiu, Blaga şi compania împotriva Guvernului Ponta pe tema votului din diaspora (moftul şi marota Dulapului Sãsesc!) a picat cu (destul) succes. Evident, cãderea moţiunii nu este un merit al guvernului în cauzã, un guvern cu destule hibe, cu destule pãcate – mult prea departe de aşteptãrile unei populaţii deposedate de speranţã de cei zece ani, aproape interminabili, de bãsism arogant şi agresiv. Foarte pe scurt, moţiunea a cãzut din douã motive: subţirimea pânã la ridicol a temei şi, mai ales, faptul cã iniţiatorii nu aveau, pur şi simplu, ce sã punã în loc – nici program de guvernare serios, nici echipã ministerialã cât de cât competitivã (foşti bãsişti profund compromişi, alãturi de liberali aproape morţi de inaniţie în aşteptarea ciolanului). Sã readuci la Palatul Victoria damfurile de tristã şi puturoasã amintire, la abia şase luni de la expirarea mandatelor patronului lor nedezminţit, ei bine, iatã o idee care nu ar fi putut înmuguri decât într-o tãrtãcuţã politicianistã lipsitã de realism, de simţul mãsurii. Sau într-una bântuitã de deşeuri revanşiste. De fapt, dacã stai şi priveşti cine cu cine s-a…combinat sub umbrela „noului” („marelui”) PNL – Alina Gorghiu şi Vãsãlie Blaga – poţi avea, cu o minimã imaginaţie, una dintre cele mai fidele reprezentãri ale nonsensului, ale suprarealismului politic.
* Altã chestiune nostimã. De cîte ori, în prezenţa unor membri ai actualului PNL (nou şi mare!), îndrãzneşti sã te întrebi dacã nu cumva aceastã alcãtuire politicã nu este altceva decât o ediţie prost revizuitã şi vag adãugitã a defunctei A.D.A. (Alianţa pentru Dreptate şi Adevãr), ai parte de un cor de reacţii de indignare a acestora – „dar vai, cum e posibil, ADA era cu totul altceva, ea lupta împotriva corupţiei patronate de Adrian Nãstase, acum…”. Acum, ce? Dar şi atunci, atât de tare a luptat împotriva „corupţiei patronate de Adrian Nãstase”, încât teribila Alianţã a Alianţelor şi-a dat obştescul sfârşit la nici doi ani de la preluarea puterii. Şi nu „corupţia patronatã…” a fost vânatã, ci doar Adrian Nãstase, cel care a fost dat la o parte de la conducerea partidului prin puciul organizat de Geoanã cu sprijin logistic bãsist , cel care a fost nevoit sã demisioneze de la şefia Camerei Deputaţilor, cel care, în fine, a fost hãrţuit prin tribunale pânã a ajuns în temniţã, întru liniştea bãutorului de apã platã cu lãmâie din Deal. Iar corupţia pe care o tot atacau bãieţii şi-a schimbat doar stãpânul. Care a ştiut cum sã manevreze butoanele pentru a o ţine sub control. Şefii sunt efemeri, corupţia este eternã. Restul e purã demagogie, pur retorism gãunos.
* La trei ani de la referendumul pentru demiterea lui Bãsescu Traian, Parchetul General a ridicat de la Curtea Constituţionalã a României dosarul amintitului scrutin, invalidat, dacã vã amintiţi, printr-o eratã ticluitã în miez de noapte, ca-n ilegalitate, de nişte oameni plãtiţi de Statul Român sã împartã dreptatea. Atât de bine au împãrţit-o, încât au scuipat, mã rog, au fãcut ce au vrut ei pe votul poporului român, care trebuia sã-l trimitã imediat acasã pe infractorul din capul trebii. În sfârşit. Şi dacã acum vor fi identificate nişte infracţiuni comise atunci, şi dacã vor fi identificaţi şi fãptuitorii, care va fi rezultatul? Cine le va reda românilor cei doi ani în care au fost nevoiţi sã-l suporte pe mârlanul din fruntea Statului? Cine va restabili demnitatea votului, atât de grav lezatã, cu acel prilej, în România? Într-un cuvânt, CINE VA PLÃTI? Nici nu avem minima satisfacţie ca, mãcar acum, cineva sã-l …ascundã cât de cât eficient pe Bãsescu, astfel încât sã nu mai fim nevoiţi sã-l mai vedem sau sã-l mai auzim pãpãind şi hãhãind. Ca de atâtea ori în istorie, vom fi, probabil, şi acum, nevoiţi sã tãcem şi sã înghiţim.
* Udrea Elena a scãpat şi de arestul la domiciliu. Prin urmare, dumneaei poate zburda din nou. Prin câmpiile patriei şi nu numai. Nouã ne place lucrul acesta. În naivitatea noastrã, începusem chiar sã o compãtimim pe biata femeie. Neclare ne rãmân, dincolo de orice fel de consideraţii, douã lucruri: cum se explicã, totuşi, acea încrâncenare iniţialã, teribilã aş zice, a „instituţiilor statului de drept” împotriva pupilei lui Bãsescu şi, în altã ordine, ce semnificaţie finalã a avut gestul acesteia cu degetul la nas sau, mã rog, ce greutate a avut în decizia finalã de eliberare (şi) din arestul la domiciliul (de lux). În vremea asta, cucoana din fruntea ÎCCJ pare preocupatã de propria coafurã, de teatralitatea dicţiei, dar, mai ales, de gestioinarea propriului tupeu, moştenit, pare-se, de la cel care a numit-o în funcţia pe care nu mai vrea s-o pãrãseascã. Deşi aşa s-ar cuveni, dacã judecm „cazul Rarinca” în adevãrata sa luminã. Uitasem, însã, cã tupeul ordinar nu face casã bunã cu onoarea…