Floarea (din Poiana cu zambile) de pr. Sever Negrescu

La începutul lunii mai (florar) am primit un telefon: Dom’ pãrince, sunt eu, Floarea, nu mã mai ştiţi, vã sun de aici, de la Mãnãstire, din Baia de Aramã… Mi-am rãscolit gândurile aşa cum ulmul îşi cautã frunzele plecate în lumea vântului, cu ani în urmã. De fapt, o cheamã Ulm Marinela. Acum 15 ani se nãştea în cartierul Ţigãnie din parohia mea. La vârsta de 2 ani am botezat-o, naşi i-am gãsit, doi tineri apropiaţi Bisericii. De la 3-4 anişori venea singurã la toate slujbele bisericeşti. Seara rãmâneam pe bancã: ce mai faci, Floarea? Nu mã cheamã Floarea, dom’ pãrince, mã cheamã Marinela. Lasã, mã, cã Floarea e mai frumos, nu eşti tu nepoata lui Zambila, ce mai! Floarea i-a rãmas numele, şi-l însuşise. Pe bunicul ei îl cunoscusem la o pomanã, în Ţigãnie. Dupã ce am citit ofrandele, am stat la masã. Toţi se bucurau, vãzând cã pãrintele nu este om fudul. Lângã mine, în dreapta – cantorul, în stânga – un bãtrân, care, dupã un timp a-ndrãznit: Pãrince, oamenii aştia n-au curaj, mie-mi zic Zambila, cã eu şi nevasta mea am fãcut toţi copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, 13 ne-a dat, 13 am fãcut, n-am lepãdat niciunul, ne ducem curaţi la Dumnezeu, sã nu ne lepede nici El, ţucu-I sufletul…
N-am spus nimic, ştiind cã, prin naşterea tuturor copiilor, familia aceea, sub legea creştinã fiind, îşi rãscumpãrase pãcatele, dobândind înfierea (Galateni 4,5). Bãtrânul a continuat: v-am vãzut, pãrince, ori le-aţi zis-o, ori nu le-aţi mai zis-o!…
Nedumerit, cãutam în tãcerea amintirilor ieşire. Unde, când, cum? Ghicindu-mi frãmântãrile, un alt mesean mi-a complicat şi mai mult starea: la Parlament, duminica trecutã. Eu, la Parlament? Niciodatã şi nicicând, cum obişnuia sã zicã cineva. Ce se petrecuse? Cu ceva timp în urmã, laureat al unui Festival de Poezie (Filocalia, 1991, juriul: M. Sorescu, Al. Piru, Ioan Alexandru) trebuia sã citesc un poem. Festivitatea de premiere, televizatã, avea loc în Sala de conferinţe a Muzeului Naţional de Istorie din Capitalã. De la pupitru, emoţionat, citeam: Nu mai vreau putere de adaptare / la orice primãvarã / daţi-mi voie / sã nu fiu de acord / sã mã opun / la venirea umbrelor / roşii roşii roşii / totul este / un coşmar / roşu roşu roşu/ pãdurile munţii / vãile iarba / izvoarele / pãmântul cerul / pâinea / cea de toate zilele / nopţile cãrţile // scoateţi / toatã Împãrãţia / lui Roşu roşu roşu / din sângele / vârstei mele. Ce-or fi înţeles bieţii oameni din enunţul meu, nu ştiu nici acum, dar simt cã m-au ascultat, aşa cum vreau sã cred cã şi Floarea mã va asculta. Convorbirea telefonicã s-a încheiat astfel: Sã fii cuminte, Floarea, sã nu faci prostii, sã mergi frumos pe drum (cum mã învãţa şi pe mine bunicul), poate o sã te cãlugãreşti la Mânãstirea de acolo şi atunci îţi voi zice Maicã Floarea, sau Maicã Filofteia, şi ea a fost o fetiţã ca tine… Da, dom’ pãrince, nu se ştie niciodatã…
Eu ştiu… undeva… este… Ea… Floarea din Poiana cu zambile.