Peste câteva zile, mai exact pe 16 mai 2015, se vor împlini 35 de ani de la trecerea în Eternitate a lui Marin Preda. Unul din cei mai mari scriitori români, prozatorul care, probabil, a surprins cu cea mai mare acuitate mutaţiile din conştiinţa individualã şi colectivã ale omului modern, tragismul condiţiei sale umane într-o lume mãcinatã de conflicte ireductibile, care duc, adesea, istoria umanitãţii în zona turbionarã a delirului. Unul dintre prozatorii care au marcat decisiv istoria romanului românesc de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, prin cãrţi de referinţã, intrate, încã de la apariţie, în conştiinţa publicã, precum Moromeţii, Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic, Delirul, Viaţa ca o pradã, Cel mai iubit dintre pãmânteni.
Preda nu era scriitorul care sã scrie, cum se spune, la inspiraţie. Din mãrturisirile sale, se poate înţelege cã scrisul nu era, pentru el, atât o plãcere, cât o trudã, o trudã imensã, din care gratuitãţile erau excluse, astfel încât întregul efort creator sã fie pus în slujba evidenţierii, demonstrãrii unei idei superioare, în directã legãturã cu destinul fiinţei umane, al umanitãţii, în genere. Mai trebuie spus cã instinctul creator al lui Marin Preda era susţinut de o mare şi netrucatã modestie, ca şi de un umor cu totul special. Într-un mic eseu, intitulat Scriitorul şi marile seisme şi publicat în volumul de mare ecou în epocã, Imposibila întoarcere, Preda afirma cã „existã puţini scriitori care sã presimtã marile seisme imediate care îi aşteaptã pe oameni”, susţinând cã „mai degrabã oamenii de rând au avut presentimentul viitorului dezastru”, prin „neliniştea moralã provocatã de sentimentul pãcatului”, prin insuficienta credinţã, prin sentimentul culpei, prin convingerea cã, pentru nefericirile şi diformitatea vieţii pe care o trãim, vom plãti, mai devreme sau mai târziu. Episodul Petrache Lupu, ca şi altele asemãnãtoare care se petrec mereu într-o colectivitate, a putut atrage atenţia asupra mizeriilor de tot felul care marcheazã viaţa noastrã cotidianã ca şi asupra eventualelor soluţii de mântuire. Preda nu cade, însã, în misticism şi crede, pe bunã dreptate, cã nu totdeauna astfel de fenomene au ecoul aşteptat în conştiinţa colectivã.
„La noi în sat – rememoreazã scriitorul – mi-aduc aminte cã într-o zi, sã fi fost prin 1930, ne-am pomenit într-o dimineaţã în casã cu o muiere care ne-a anunţat: <
Prin romane precum Moromeţii (I), Delirul şi Cel mai iubit dintre pãmânteni, marele prozator a dat fond şi formã convingãtoare teoriilor sale privind substanţa şi menirea acestei specii literare, romanul, atât de complexe şi de populare. Parabola care stã la baza romanului „Delirul” şi metafora legatã de dimensiunea afectivã a timpului (rãbdãtor/nerãbdãtor) în jurul cãreia este conceputã spectaculoasa epopee moromeţianã sunt tot atâtea demonstraţii în sprijinul ideii cã Marin Preda credea cu tãrie cã scriitorul e nu numai un barometru privind modulaţiile de destin ale comunitãţii în care trãieşte, ci şi o veritabilã conştiinţã a vremii sale, capabilã a intui sursele şi iminenţa dezastrelor. Într-un plan mai larg, Marin Preda cerea unui romancier, în primul rând, intuiţie şi apoi o percepţie adecvatã, nuanţatã a raportului dintre individ şi Istorie.
La 35 de ani de la trecerea sa în Eternitate, Marin Preda rãmâne acelaşi mare, profund şi incitant romancier, aceeaşi mare conştiinţã artisticã, acelaşi profil de intelectual autentic, profund ataşat profesiunii de scriitor, care a marcat cu personalitatea sa întreaga epocã literarã postbelicã.
Un mare scriitor, o mare conştiinţã: Marin Preda de Eugen Măicăneanu
– Posted on 17 May 2015Posted in: Arhiva
