În toatã aceastã atmosferã, apãsãtoare şi confuzã, în care contururile aproape cã s-au şters şi în care România pare a-şi da duhul, un fenomen apare în toatã limpezimea şi…splendoarea sa: traseismul politic cu sens unic, dinspre Putere spre Opoziţie. Veţi spune cã astfel de fenomene sunt tipice pentru anii electorali. Aşa este, numai cã dimensiunile pe care amintitul fenomen le-a atins în ultimele sãptãmâni a depãşit toate anticipãrile posibile. Opoziţia, care, pânã mai ieri, înfiera pe toate gamele traseismul politic, a schimbat rapid macazul scrupulozitãţii morale, fãcând apologia traseismului. E drept, cu unele restricţii. Cum ar fi, de pildã, diferenţierea netã între traseismul preelectoral şi traseismul postelectoral, în sensul cã traseismul preelectoral ar fi un traseism…pozitiv, întrucât poate contribui la „dãrâmarea” actualului guvern, în timp ce traseismul postelectoral nu numai cã nu mai poate „dãrâma” ceva, dar devine blamabil, dacã nu de-a dreptul odios în linia moralitãţii. Aceastã precizare – desigur, cu alţi termeni – a fost fãcutã, pe un post de televiziune, de un distins lider al Opoziţiei, mai exact al PSD. Numele lui are mai puţinã importanţã. Importantã mi se pare promovarea nonşalantã (ca sã nu folosesc un cuvânt mai dur) a acestui inedit diapazon, dãtãtor de nouã tonalitate pentru „portativul” vieţii politice autohtone. Vasãzicã, în funcţie de interesele pe care le promovãm, într-un moment sau altul al vieţii noastre, un fenomen esenţialmente respingãtor, precum traseismul politic, poate fi salutar sau, dimpotrivã, nociv, condamnabil. Face bine acest relativism, dus pânã dincolo de limitele fireşti, maselor de alegãtori cãrora li se adreseazã reprezentanţii clasei politice? Rãspunsul nu este greu de ghicit. Dar ce conteazã? Cu cât electoratul este mai confuz, mai derutat, cu atât mai bine pentru politician. Pânã nu demult, se fãcea un tam-tam uriaş în jurul doctrinelor, al ideologiilor de partid, de dreapta sau de stânga. Un timp, asta a avut un oarecare efect. Alegãtorul român, luând în serios chestiunea cu ideologiile de dreapta sau de stânga, ba chiar transformându-le într-un fel de religii, se obişnuise sã-şi caute aleşii în acele sectoare ale spectrului politic în care mintea sa vigilentã şi analiticã îi repartizase. Îi mai trãgeau şi atunci aleşii câte o ţeapã de zile mari, dar, orişicât, fenomenul migraţiei politice era la început, iar astfel de dezamãgiri erau trecute relativ repede în uitare. Dar, când alegãtorul român şi-a dat seama cã ideologiile clamate nu valoreazã doi bani, cã Dreapta şi Stânga au devenit nişte noţiuni golite de sens pentru o clasã politicã vicioasã şi coruptã, şi-a modificat şi el comportamentul în mod, aş zice, corespunzãtor, arãtându-se, la rândul lui, sensibil la argumente cum ar fi plasa, gãleata, plicul şi/sau ignorând, pur şi simplu, dreptul sãu constituţional de a alege şi de a fi ales. Încrederea lui în clasa politicã a scãzut direct proporţional cu nivelul sãu de trai, iar acum se uitã resemnat, dacã nu chiar nepãsãtor, nu numai la fenomenul proliferãrii traseismului politic, ci şi la teoretizarea, la justificarea lui de cãtre cei care, pânã mai ieri, îl combãteau mai vârtos. De ce s-ar mai duce el la vot, dacã persoanele responsabile pentru traiul sãu greu se regãsesc în tabãra celor care îi promit, azi, în schimbul votului, tot felul de echivalenţe ale lunii de pe cer? Ce sens mai are pentru el actul de a alege, câtã vreme sunt tot mai multe semne cã reprezentanţii Puterii şi cei ai Opoziţiei, mimând adesea adversitatea, îşi dau, în mod complice, mâna, peste capul sãu, spre a-şi apãra propriile lor privilegii şi interese? Sunt întrebãri care apar în conştiinţa oricãrui om excedat, în aceste zile, de degradantul spectacol oferit de fuga „rozãtoarelor” de pe corabia Puterii spre crucişãtorul fãgãduinţei, de pe puntea cãruia sunt ademenite cu zâmbete largi şi braţe ipocrit deschise de potenţialii învingãtori. Sunt întrebãri care nu cer, neapãrat, nişte rãspunsuri bine rotunjite de cine ştie ce deontolog de ocazie.Cunoscãtorii ştiu de ce…
